Psalms 107— BIV2014

¹Aduceți laude, mereu, Pentru al nostru Dumnezeu, Căci îndurarea Domnului Ține în veacul veacului!

²Așa să zică cei aflați, De Dumnezeu, răscumpărați, Pe care El i-a izbăvit De cei care i-au dușmănit,

³Strângându-i iar, pe fiecare, De prin ținuturile-n care Fuseseră împrăștiați Și printre neamuri alungați. Din răsărit El i-a adus, Din miazănoapte, din apus Și de la mare. Ei erau

⁴Pierduți atunci, și pribegeau La întâmplare, prin pustie, Pe căi de cari nimeni nu știe – Căci se vădiră neumblate – Și nu găseau nici o cetate În care să fi locuit.

⁵De sete ei au suferit, Iar foametea i-a măcinat.

⁶În strâmtorare, au strigat La Domnul, care – iertător – I-a scos din tot necazul lor.

⁷Pe un drum drept i-a însoțit Și-apoi un loc de locuit, Într-o cetate, El le-a dat.

⁸O, de-ar fi Domnul lăudat, Pentru-a Lui bunătate mare, Pentru minunile pe care El le-a făcut printre cei vii, Pentru ai oamenilor fii!

⁹Iată că El a adăpat Sufletul celui însetat Și bunătăți a dăruit Celui care a flămânzit.

¹⁰Aceia care se găseau În întuneric, viețuiau În umbra morții, prinși în fiare Și în ticăloșie mare,

¹¹Pentru că au nesocotit Sfatul ce le-a fost dăruit De Cel Prea-Nalt, fiind mereu, Ne-ascultători de Dumnezeu Și răzvrătiți în contra Lui, Stârnind mânia Domnului.

¹²Dar Dumnezeu i-a pedepsit; Prin suferință i-a smerit, Iar ajutor nu au avut Atuncea când ei au căzut.

¹³În strâmtorare, au strigat La Domnul, cari i-a ajutat. Vădindu-Se îndurător, I-a scos din tot necazul lor.

¹⁴Domnul i-a ridicat de jos, Din întuneric El i-a scos, Sfărmând lanțul ce se vădea, În umbra morții că-i ținea.

¹⁵O, de-ar fi Domnul lăudat, Pe tot pământul, ne-ncetat, Pentru-a Lui bunătate mare, Pentru minunile pe care El le-a făcut printre cei vii, Pentru ai oamenilor fii!

¹⁶El a zdrobit porți de aramă Și a sfărmat – de bună seamă – Zăvoarele cele-ncuiate Care din fier au fost lucrate.

¹⁷Nebunii, prin purtarea lor, Prin vina făr’delegilor, Ajunseră nenorociți,

¹⁸La poarta morții părăsiți. Sufletul lor se dezgustase De hrana ce o căpătase.

¹⁹În strâmtorare, au strigat La Domnul, cari i-a ajutat. Vădindu-Se îndurător, I-a scos din tot necazul lor.

²⁰Cuvântul Său i-a vindecat Și-apoi din groapă i-a săltat. I-a ridicat, din nou, în sus, Căci izbăvire le-a adus.

²¹O, de-ar fi Domnul lăudat, Pe tot pământul, ne-ncetat, Pentru-a Lui bunătate mare, Pentru minunile pe care El le-a făcut printre cei vii, Pentru ai oamenilor fii!

²²Jertfe să-I dați, lui Dumnezeu, De mulțumire și mereu, Lucrarea Lui să o vestiți În lume și s-o însoțiți Cu strigăte de bucurie Și chiote de veselie.

²³Cei care negustori erau Și pe corăbii se aflau,

²⁴Văzut-au lucrul Domnului, În mijlocul adâncului.

²⁵Vânturi a pus, să sufle tare Și a iscat valuri în mare.

²⁶Ele, spre ceruri, ridicau Și în adâncuri coborau Apoi corăbiile-aflate Pe-ale lor creste înspumate, Iar sufletul oamenilor Pierdut era, în fața lor.

²⁷Oamenii, prinși de amețeală, Păreau că-s beți, fără-ndoială, Și toată iscusința lor Nu le era de ajutor.

²⁸În strâmtorare, au strigat La Domnul, cari i-a ajutat. Vădindu-Se îndurător, I-a scos din tot necazul lor.

²⁹Domnul, furtuna, a oprit Și valurile-a potolit.

³⁰Oameni-atunci s-au bucurat, Iar Dumnezeu i-a ajutat Ca să ajungă, negreșit, Pân’ la limanul mult dorit.

³¹O, de-ar fi Domnul lăudat, Pe tot pământul, ne-ncetat, Pentru-a Lui bunătate mare, Pentru minunile pe care El le-a făcut, printre cei vii, Pentru ai oamenilor fii!

³²În al bătrânilor sobor Și-n adunarea tuturor Popoarelor, fie-nălțat Al nostru Domn și lăudat!

³³El, în pustiu, poate preface Râuri. De-asemeni, poate face Izvoare de a fi secat, Ajungând un pământ uscat.

³⁴Din țara roditoare, iată, El face o țară sărată, Pentru că rele săvârșesc Aceia cari o locuiesc.

³⁵Tot El e Cel ce poate face Pustiu-n iaz a se preface, În timp ce un pământ uscat E, de izvoare, adăpat.

³⁶Pe cei flămânzi, El îi așează Acolo. Ei întemeiază Atuncea, o cetate-n care Să locuiască fiecare.

³⁷Ogoarele le pregătesc, Le-nsămânțează, vii sădesc Și-apoi, la vremea roadelor, Adună roada muncii lor.

³⁸Asupra lor, Domnul veghează Mereu, și-i binecuvântează; Necontenit, El îi sporește Și-ale lor vite le-nmulțește.

³⁹Cumva, de sunt împuținați, Ori asupriți, sau apăsați,

⁴⁰Domnul, asupra celor cari Se dovedesc a fi mai mari, Varsă dispreț și prin pustie, Îi poartă-apoi în pribegie.

⁴¹Dar îl ridică, negreșit, Pe-acela care e lipsit; Pe nevoiaș îl izbăvește, Iar al său neam îl înmulțește Încât ajungea-a fi apoi, Asemeni turmelor de oi.

⁴²„Oamenii cei neprihăniți Sunt bucuroși și fericiți Că orișice nelegiuire Dispare, din întreaga fire!”

⁴³Cel care, înțelept, se ține, Mereu dar, să ia seama bine, La bunătățile pe care Al nostru Dumnezeu le are.