1Suflet al meu, mereu veghează: Pe Domnu-L binecuvintează, Iar toate care-n mine sânt, Numele Domnului Cel Sfânt, Să-L binecuvinteze-ndată!
2Suflet al meu, tu – niciodată – Să nu uiți a Lui bunătate Și binefacerile toate, Ce ți le face Dumnezeu! Să-L binecuvintezi, mereu,
3Căci El îți iartă, negreșit, Relele ce le-ai săvârșit Și-Ți vindecă bolile toate.
4Din groapă, viața, El ți-o scoate Și-n bunătatea Lui cea mare, Te-ncununează cu-ndurare.
5Cu bunătăți din al Lui sân, Te satură, când ești bătrân. Te face să întinerești, Încât ca vulturul, iar, ești.
6Dreptate, Domnu-a dăruit Celui ce este asuprit.
7Lui Moise, El i-a arătat Căile Sale ne-ncetat, Iar fiilor lui Israel, Lucrarea ce-a făcut-o El.
8E milostiv și-ndurător Și îndelung e răbdător. În bunătate, e bogat
9Și nu Se ceartă ne-ncetat, Căci a lui Dumnezeu mânie Nu poate ține pe vecie.
10El nu ne răsplătește-apoi, Precum păcătuit-am noi. Nu după răul săvârșit, Al nostru Domn ne-a răsplătit.
11Pe cât – față de-acest pământ – Înalte cerurile sânt, Tot pe atât este de mare Și bunătatea cea pe care O are Domnul pentru cel Cari teamă va avea de El.
12Cât de departe este pus Și răsăritul de apus, Atât de mult sunt depărtate Și făr’delegile aflate În mijlocul poporului.
13Așa precum de fiii lui, Tatăl se-ndură tot mereu, La fel se-ndură Dumnezeu, Necontenit, de omu-acel Cari teamă va avea de El.
14El știe din ce suntem noi Și ia aminte mai apoi, Că nu suntem decât o mână, Însuflețită, de țărână.
15Zilele vieții omului Sunt precum iarba câmpului: Omul, ca floarea, înflorește,
16Însă când vântul îl lovește, Dispare în necunoscut, Iar locu-n care a crescut – În care mai ‘nainte-a stat – Nu se mai știe niciodat’.
17Dar bunătatea Domnului Ține în veacul veacului, Pentru cel care a vădit Teamă de El și, negreșit, Pentru urmașii cei pe care, În lume, acel om îi are.
18Această bunătate – iată – De-asemenea e arătată Față de cei care păzesc Al Său cuvânt și împlinesc Poruncile lui Dumnezeu Și legământul Lui, mereu.
19Domnul, în cer, Și-a așezat Scaunul Său de Împărat. A Lui domnie se întinde Și-ntreaga fire o cuprinde.
20Voi, îngeri ai lui Dumnezeu, Să-L binecuvântați mereu, Căci împliniți porunca Lui Și-auziți glasul Domnului! Să-L binecuvântați, cum cere Faptul că sunteți în putere!
21Pe Domnu-L binecuvântați Voi cari în oastea Lui v-aflați, Și voi, toți robii Domnului, Cari știți să faceți voia Lui!
22Lucrări ale lui Dumnezeu, Să-L binecuvântați mereu, În toate locurile-n care E stăpânirea Lui cea mare! Suflet al meu, pe Dumnezeu, Să-L binecuvintezi mereu!