Psalms 104
1 Suflet al meu, pe Dumnezeu, Să-L binecuvintezi mereu! Doamne, Tu ești Acela care Te-areți nemărginit de mare! În străluciri ești îmbrăcat Și-n măreție-nveșmântat!
2 Tu, cu lumină, Te-nvelești Căci drept manta o folosești. În mâna Ta, ceru-l cuprinzi Și ca pe-un cort Tu îl întinzi.
3 Din ape, vârf Îți întocmești, Acolo unde locuiești. Norii, drept car Ție Îți sânt Și umbli pe aripi de vânt.
4 Din râuri, soli, Îți întocmești; Din flăcări, slujitori croiești.
5 Pe temelii tari ai zidit Pământul, când l-ai întocmit Și de aceea niciodat’, El n-o să fie clătinat.
6 Adâncul, Tu l-ai folosit Ca pe un strai și-ai învelit Pământul. Vârful munților Era sub vălul apelor.
7 Tu, însă, ai amenințat Apa care s-a-nspăimântat. De al Tău tunet s-a-ngrozit Și-n mare grabă a fugit,
8 Umblând pe-ale munților căi Și coborând, apoi, în văi, Până la locul hărăzit, Pe care Tu l-ai pregătit.
9 O margine-a fost așezată Apoi, și n-a mai fost lăsată Ca peste ea să poată trece, Pământul să îl mai înece.
10 În văi, Tu faci ca să țâșnească Izvoare și să șușotească Ale lor ape, printre frunți De stânci, hălăduind prin munți.
11 Fiarele care sunt aflate Pe câmp, din ele-s adăpate. Măgari sălbatici se opresc Și însetarea-și potolesc.
12 Pe malurile râului, Stau păsările cerului, Iar al lor glas – necontenit – Prin rămuriș e auzit.
13 Din locul Său înalt, mereu, Munții îi udă Dumnezeu, Iar de al Lui rod minunat Pământul este săturat.
14 Tu faci să crească iarba care E pentru-a vitelor mâncare. Îi dai verdețuri omului, Din roadele pământului, Să aibă hrană-mbelșugată.
15 Vin îi mai dărui, totodată, Cu care se înviorează. Fața și-o înfrumusețează, Cu untdelemnul dat de Tine. Pâine îi dai, pentru a-și ține Inima tare-n pieptul lui.
16 Se udă pomii Domnului – Cedrii Libanului – pe care El i-a sădit, pe fiecare.
17 În ei, păsări se-adăpostesc Și cuiburi își alcătuiesc, Iar cocostârcii cei frumoși, Loc își aleg, în chiparoși.
18 Țapii sălbatici se vădesc, În munți-nalți, că locuiesc, Iar stâncile bătrâne-au fost, Loc pentru iepuri, de-adăpost.
19 El a făcut luna, să știe, Răbojul vremii, să îl ție. Soare-a făcut apoi, să-i spună Când trebuie ca să apună.
20 El face bezna ca să iasă Și-al nopții văl atunci se lasă, Iar fiarele pădurilor Se mișcă în adâncul lor.
21 Puii de lei, flămânzi, mugesc Și după pradă se pornesc, Hrană cerându-I Domnului.
22 La răsăritul soarelui, Fiarele pleacă înapoi Și-n vizuine dorm apoi.
23 Dar iată, omul iese iară, La munca lui, până pe seară.
24 Ce multe-s, Doamne, ale Tale Lucrări! Tu ai găsit cu cale, Ca să le faci cu-nțelepciune, Ca pe pământ să le poți pune.
25 Pe-al ei cuprins, întinsa mare Multe viețuitoare are.
26 Corăbiile îi străbat Întinderile-n lung și-n lat. Leviatanul l-ai făcut, Doamne, pentru că Tu ai vrut Ca să se joace ne-ncetat, În valul ei cel înspumat.
27 Acum, aste viețuitoare, Toate așteaptă răbdătoare, Ca să le dai hrană, la vreme.
28 Ele nu au de ce se teme, Căci știu că își vor căpăta Hrana, mereu, din mâna Ta.
29 Când Fața Ta nu se arată, Un tremur le cuprinde-ndată. Le iei suflarea: ele mor Și intră în țărâna lor.
30 Când le trimiți suflare-n dar, Zidite ele vor fi iar. În acest fel, cu a lor viață, Tu înnoiești a lumii față.
31 Să țină slava Domnului, De-acum în veacul veacului! Domnul să aibă bucurie De lucrul Său, pentru vecie!
32 Către pământ, El S-a uitat Și-acesta s-a cutremurat. Munții, să fumege, au prins, Atunci când Domnul i-a atins.
33 Cât voi trăi, lui Dumnezeu, Îi cânt și-L laud, tot mereu.
34 Plăcut, al meu cuvânt să-I fie! Iată că a mea bucurie E Domnul, căci de El, mereu, Se bucură sufletul meu.
35 Aceia cari păcătoși sânt Să piară-acum, de pe pământ, Iar toți cei răi să nu mai fie, Ci morți s-ajungă, pe vecie! Suflet al meu, pe Dumnezeu, Să-L binecuvintezi mereu! Toți cei ce-n lume vă aflați, Pe Domnul să Îl lăudați!