1Doamne, Te rog să iei aminte La rugăciunea mea fierbinte Și fă s-ajungă pân’ la Tine, Strigătul meu. Doamne, de mine,
2Să nu Te-ascunzi când sunt aflat, De mari necazuri apăsat! Pleacă-Ți urechea către mine, Atuncea când eu strig la Tine! Degrabă, Doamne ia aminte, La rugăciunea mea fierbinte!
3Căci ale mele zile pier, Ca fumul înălțat spre cer. Arse îmi sunt oasele mele Căci bieți tăciuni ajuns-au ele.
4Inima mea este lovită Și e ca iarba ofilită. Chiar și de pâine, uit mereu.
5Atât de mare-i plânsul meu, Încât apoi mă pomenesc Că oasele mi se lipesc De carne. Sunt asemenea
6Precum este o cucuvea Ce se ascunde-ntre ruine. Cel care seamănă cu mine, E pelicanul din pustie.
7Somnul nu vrea să îmi mai vie. Ca pasărea însingurată – Pe un acoperiș uitată – Ajuns-am ca să fiu acum.
8Mereu, pe-al vieții mele drum, Vrăjmașii mă batjocoresc. Potrivnicii mă urmăresc, Plini de mânie. Ne-ncetat, Ei – doar pe mine – au jurat.
9Acum, țărâna se vădește Că pâinea mi-o înlocuiește, Iar băutura mi se-arată, Cu lacrimi doar amestecată.
10Căci mă încearcă-a Ta mânie Și urmărit sunt de urgie. Departe, Tu m-ai aruncat, După ce-ntâi m-ai ridicat.
11Zilele mele stau să treacă Precum o umbră care pleacă. Gata-s, din lume, să mă duc Și-asemeni ierbii mă usuc.
12Dar Doamne, Tu Te dovedești Că pe vecie-mpărățești, Iar pomenirea o să-Ți ție Din neam în neam, în veșnicie.
13Te vei scula de pe-al Tău tron, Ca să ai milă de Sion, Căci este vremea potrivită Pentru-ndurarea hărăzită,
14Iar robii Tăi se dovedesc Că pietrele i le iubesc Și iată, milă le e până Și de-a Sionului țărână.
15Popoarele de pe pământ Și cei cari, împărați, le sânt, De al Tău Nume se vor teme Și de-a Ta slavă-n orice vreme.
16Sionul fi-va, iar, zidit, De către Domnul, negreșit, Căci slava Lui cea minunată Iar o să fie arătată.
17El ia – necontenit – aminte, La rugăciunea cea fierbinte, Făcută de cel necăjit Cari nevoiaș s-a dovedit, Căci ruga nevoiașului Nu-i lepădată-n fața Lui.
18Lucrul acesta să se scrie, Pentru cei care au să vie, Iar cei care se nasc mereu, Să-l laude pe Dumnezeu!
19De la-nălțimea cea pe care Numai sfințenia Lui o are, Domnul privește spre pământ,
20La geamătul celor ce sânt Ajunși a fi prinși de război, Pentru a-i izbăvi apoi, Pe-aceia care se vădesc Cum că pe moarte se găsesc.
21Ei vor vesti Sionului, Mereu, Numele Domnului; Iar laudele-I hărăzite Vor fi-n Ierusalim vestite,
22Atunci când cei ce-s împărați, Peste popoare așezați, Cu ai lor oameni au să vie, Vrând, în Ierusalim, să fie, Spre a-L sluji apoi, mereu, Pe-al nostru Domn și Dumnezeu.
23Puterea, El mi-a frânt-o-n drum Și mi-a scurtat viața acum.
24Eu zic: „Doamne, milă aș vrea, Căci jumătate-i viața mea. Arată-mi îndurare mie, Căci anii Tăi țin pe vecie!”
25Acest pământ – cum e știut – Tu, în vechime, l-ai făcut, Iar cerurile – negreșit – Mâinile Tale le-au urzit.
26Toate-au să piară, știu prea bine, Însă Tu Doamne vei rămâne. Ca și o haină veche sânt Și-ai să le schimbi ca pe-un veșmânt.
27Dar Tu Același vei rămâne, Iar anii Tăi veșnic vor ține.
28Fiii, pe care au să-i nască Ai Tăi robi, au să locuiască În țară. Înaintea Ta, Sămânța lor, veșnic, va sta.