Bible

1 Doamne, Te rog să iei aminte La rugăciunea mea fierbinte Și fă s-ajungă pân’ la Tine, Strigătul meu. Doamne, de mine, 2 Să nu Te-ascunzi când sunt aflat, De mari necazuri apăsat! Pleacă-Ți urechea către mine, Atuncea când eu strig la Tine! Degrabă, Doamne ia aminte, La rugăciunea mea fierbinte! 3 Căci ale mele zile pier, Ca fumul înălțat spre cer. Arse îmi sunt oasele mele Căci bieți tăciuni ajuns-au ele. 4 Inima mea este lovită Și e ca iarba ofilită. Chiar și de pâine, uit mereu. 5 Atât de mare-i plânsul meu, Încât apoi mă pomenesc Că oasele mi se lipesc De carne. Sunt asemenea 6 Precum este o cucuvea Ce se ascunde-ntre ruine. Cel care seamănă cu mine, E pelicanul din pustie. 7 Somnul nu vrea să îmi mai vie. Ca pasărea însingurată – Pe un acoperiș uitată – Ajuns-am ca să fiu acum. 8 Mereu, pe-al vieții mele drum, Vrăjmașii mă batjocoresc. Potrivnicii mă urmăresc, Plini de mânie. Ne-ncetat, Ei – doar pe mine – au jurat. 9 Acum, țărâna se vădește Că pâinea mi-o înlocuiește, Iar băutura mi se-arată, Cu lacrimi doar amestecată. 10 Căci mă încearcă-a Ta mânie Și urmărit sunt de urgie. Departe, Tu m-ai aruncat, După ce-ntâi m-ai ridicat. 11 Zilele mele stau să treacă Precum o umbră care pleacă. Gata-s, din lume, să mă duc Și-asemeni ierbii mă usuc. 12 Dar Doamne, Tu Te dovedești Că pe vecie-mpărățești, Iar pomenirea o să-Ți ție Din neam în neam, în veșnicie. 13 Te vei scula de pe-al Tău tron, Ca să ai milă de Sion, Căci este vremea potrivită Pentru-ndurarea hărăzită, 14 Iar robii Tăi se dovedesc Că pietrele i le iubesc Și iată, milă le e până Și de-a Sionului țărână. 15 Popoarele de pe pământ Și cei cari, împărați, le sânt, De al Tău Nume se vor teme Și de-a Ta slavă-n orice vreme. 16 Sionul fi-va, iar, zidit, De către Domnul, negreșit, Căci slava Lui cea minunată Iar o să fie arătată. 17 El ia – necontenit – aminte, La rugăciunea cea fierbinte, Făcută de cel necăjit Cari nevoiaș s-a dovedit, Căci ruga nevoiașului Nu-i lepădată-n fața Lui. 18 Lucrul acesta să se scrie, Pentru cei care au să vie, Iar cei care se nasc mereu, Să-l laude pe Dumnezeu! 19 De la-nălțimea cea pe care Numai sfințenia Lui o are, Domnul privește spre pământ, 20 La geamătul celor ce sânt Ajunși a fi prinși de război, Pentru a-i izbăvi apoi, Pe-aceia care se vădesc Cum că pe moarte se găsesc. 21 Ei vor vesti Sionului, Mereu, Numele Domnului; Iar laudele-I hărăzite Vor fi-n Ierusalim vestite, 22 Atunci când cei ce-s împărați, Peste popoare așezați, Cu ai lor oameni au să vie, Vrând, în Ierusalim, să fie, Spre a-L sluji apoi, mereu, Pe-al nostru Domn și Dumnezeu. 23 Puterea, El mi-a frânt-o-n drum Și mi-a scurtat viața acum. 24 Eu zic: „Doamne, milă aș vrea, Căci jumătate-i viața mea. Arată-mi îndurare mie, Căci anii Tăi țin pe vecie!” 25 Acest pământ – cum e știut – Tu, în vechime, l-ai făcut, Iar cerurile – negreșit – Mâinile Tale le-au urzit. 26 Toate-au să piară, știu prea bine, Însă Tu Doamne vei rămâne. Ca și o haină veche sânt Și-ai să le schimbi ca pe-un veșmânt. 27 Dar Tu Același vei rămâne, Iar anii Tăi veșnic vor ține. 28 Fiii, pe care au să-i nască Ai Tăi robi, au să locuiască În țară. Înaintea Ta, Sămânța lor, veșnic, va sta.