Psalms 10
1 Doamne, de ce Te-ai depărtat? De ce Te-ascunzi neîncetat, Atunci când valuri de necaz Întunecă al meu obraz?
2 Cel ce e rău, necontenit, Pe cel ce e nenorocit, Plin de mândrie-l urmărește. Neîncetat, curse urzește, În cari drept jertfă au să cadă Mereu, nenorociții, pradă.
3 Cel rău, cu pofta lui cea mare, Se va făli fără-ncetare. Cel răpitor batjocorește Pe Domnul și-L nesocotește.
4 Cel rău – trufaș – zice mereu: „Nu pedepsește Dumnezeu! Căci Domnul nici măcar nu este, Ci totul este o poveste!” Astfel de gânduri, cel rău are.
5 Trebile lui, fără-ncetare, Bine îi merg în orice vreme, Și de nimeni el nu se teme. Înalte-s ale Tale toate Mari judecăți, iar el nu poate Ca să le vadă și n-au preț. De-aceea, suflă cu dispreț El, împotriva orișicui.
6 Mereu, zice-n inima lui: „În veci, eu sunt de neclintit Și de necazuri sunt scutit!”
7 Gura-i e plină-n orice vreme De vicleșuguri, de blesteme, Precum și de-nșelătorie. Mereu, sub limbă, o să ție Fărădelegi și răutate.
8 La pândă șade – lângă sate – Și caută, neîncetat, Să-l piardă pe nevinovat, În locuri dosnice pitit. Ai săi ochi, pe nenorocit, Întotdeauna îl pândesc Și pas cu pas îl urmăresc.
9 Ca și un leu în vizuină, Pândește, așteptând să vină Omul care-i nenorocit Și-n lațul ce l-a pregătit, Are să-l prindă, de îndat’.
10 Se-ndoaie – ba s-a și plecat – Și caută, fără-ncetare, Pe cei săraci să-i prindă-n gheare!
11 Își zice-n inimă, mereu: „Toate le uită Dumnezeu! Și-ascunde Fața și, astfel, Nimic – în veci – nu vede El!”
12 Scoală-Te Doamne, nu mai sta, Ci Îți ridică mâna Ta! Nu îi uita pe cei ce sânt Nenorociți, pe-acest pământ!
13 De ce, cel rău – pe Dumnezeu – Să Îl hulească tot mereu? De ce-i îngădui răului, Să creadă în inima lui Că Tu, Doamne, nu pedepsești?
14 Dar Tu vezi tot, căci Tu privești Necazurile, suferința, Și doar Tu, Doamne, ai putința Să iei în mâini pricina lor. Tu ești nădejdea tuturor. În Tine, cel ce s-a vădit Precum că e nenorocit, Și-a pus toată nădejdea lui. De-asemenea, orfanului, Mereu îi dai sprijinul Tău.
15 Zdrobește brațul celui rău, Iar făr’delegea săvârșită, Nu o lăsa nepedepsită! Să piară dar, din ochii Tăi, Sămânța oamenilor răi!
16 Domnul este înscăunat În veci de veci ca Împărat. Popoarele pământului – Care se află-n țara Lui – De către El, sunt nimicite.
17 Tu, rugăciunile rostite De cei aflați în suferință, Le-asculți mereu, cu-ngăduință. Din cerul Tău, spre ei, privești Și-n inimă îi întărești. Îți pleci urechea către ei,
18 Și faci dreptate la acei Cari sunt orfani, sau asupriți, Să nu mai fie îngroziți Sărmanii oameni care sânt Numai o mână de pământ.