1Cel rău fuge, necontenit, Chiar dacă nu e urmărit; Neprihănitul, tot mereu, Are-ndrăzneala unui leu.
2Când e răscoală într-o țară, Mulți capi, acolo, au s-apară; Cu omul care-i încercat – Și priceput s-a arătat – Domnia însă dăinuiește.
3Săracul care asuprește Pe alții – mai nenorociți Decât e el, și-obijduiți – E ca o rupere de nor Care aduce-n viitor – În ziua veșnică de mâine – O lipsă groaznică de pâine.
4Cel cari de lege e lipsit, Doar pe cel rău l-a preamărit; Astfel, mânia îi stârnește Aceluia ce o păzește.
5Omul cel rău – la rău dedat – Nu va-nțelege niciodat’, Ce este drept; dar acel care Îl caută pe Domnul, are – Mereu – totul, să înțeleagă.
6Mai mare preț o să culeagă Săracul cel neprihănit, Decât bogatul ce-a pășit Pe-o cale strâmbă și urâtă.
7De cineva dacă-i păzită Legea, acela-i priceput Și e, de toți, bine văzut, Fiind cinstea tatălui său; Dar cel ce umblă doar la rău – Cu toți stricații după sine – Îi face tatălui rușine.
8Cine averea își sporește Prin camătă, o dobândește Pentru acel cari milă are De cei săraci, în strâmtorare.
9Dacă-și întoarce cineva Urechile, ca nu cumva S-audă ce se poruncește Prin lege, și se răzvrătește Nevrând legii a se supune, Scârbă-i chiar și-a lui rugăciune.
10Acel care l-a rătăcit Pe omul cel neprihănit, Ducându-l – fără vreo pricină – Pe-o cale rea, pentru-a sa vină O să primească, drept răsplată, Groapa ce-a fost de el săpată.
11Bogatul se crede deștept; Însă săracul – înțelept Și priceput – îl cercetează În tot ceea ce el lucrează.
12Neprihăniții biruiesc Și mare slavă dobândesc; Dar când cei răi sunt înălțați, Toți se ascund, înspăimântați.
13Cel cari greșeala-și tăinuiește Mereu, nicicând nu propășește; Dar dacă a mărturisit Și-apoi de rele s-a ferit, Atunci omul acela are Să dobândească îndurare.
14Acela cari, necontenit, Se teme, este fericit; Dar inima de-și împietrește, Nenorocirea îl lovește.
15Precum un leu, răcnind furios – Sau urs flămând și fioros – Așa-i cel rău, stăpânitor Peste-al săracilor popor.
16Un domn, nepriceput din fire, Spori-va a lui asuprire; Acela zilele-și lungește, Cari, lăcomia, n-o iubește.
17Omul – cu cugetu-ncărcat De sângele ce l-a vărsat – Fuge spre groapă, s-o găsească. Lăsați-l! Nimeni, nu-l oprească!
18Cine umblă-n neprihănire, Își dobândește mântuire; Dar cine, pe căi strâmbe, merge, Acela, groapa, își alege.
19Cel cari, ogorul, își lucrează, Belșug de pâine o să vază; Cine, nimicuri, a cătat, Doar peste sărăcie-a dat.
20Cel credincios – pentru purtări – De multe binecuvântări Are să fie năpădit; Dar fi-va aspru pedepsit Acela cari o să dorească, Iute, să se îmbogățească.
21Nu este bine să privești Fața cuiva, să nu greșești; Căci pentr-o pâine, în păcat, Cădea-va cel înfometat.
22Pizmașul, grabnic, își sporește Avutul și se-mbogățește; Dar iute, lipsa va veni Și peste față-l va plesni.
23Cel care mustră dobândește – Față de cel ce lingușește – Bunăvoință, mult mai multă, Din partea celor ce-i ascultă.
24Cel cari părinți-și jefuiește, Zicând că nu păcătuiește, Tovarăș e cu acel care, „Nimicitorul”, nume-și are.
25Cel lacom certuri doar stârnește; Cel care-n Domnul se-ntărește, Are să fie săturat.
26Acela care-a arătat Încredere-n inima lui, E-asemenea nebunului; De-acel cari în înțelepciune Umblă mereu, se poate spune Că o să fie mântuit.
27Cel care s-a milostivit Și pe sărac l-a ajutat, De lipsă nu va fi-ncercat; Dar celui ce nu vrea să-l vadă, Pe cap, blesteme au să-i cadă.
28Când cei răi fi-vor înălțați, Fugi-vor toți, înspăimântați; Când pier, domnia își sfârșesc Și-atunci cei buni se înmulțesc.