Proverbs 27
1 Nu te făli cu ziua care Doar mâine-n lume va apare, Căci nu știi cum are să fie, Sau ce o să-ți aducă ție.
2 Să nu te lauzi tu, cumva, Ci lasă pe altcineva. Nu ale tale buze-i bine Ca să te laude pe tine, Ci laudele, dacă-ți vin, Mai bune-s de la un străin.
3 Nisip și piatră, grele, sânt; Dar decât ele, pe pământ, Cu mult mai greu se dovedește Necazul ce-l pricinuiește Nebunul, prin a sa lucrare, Umplându-te de supărare.
4 Furiei, mila, îi lipsește; Mânia-n valuri năvălește; Dar cine se va-mpotrivi Când gelozia va lovi?
5 Prietenia tăinuită, Nu e atât de prețuită Pe cât mustrarea se vădește, Pe față când ea se rostește.
6 Rana, de prieten cauzată, Credincioșia lui arată; Săruturile drăgăstoase, De la vrăjmaș, sunt mincinoase.
7 Sătulul calcă în picioare Al mierii fagur; dar cel care Flămând e, dulci îi sunt și bune Oricare fel de-amărăciune.
8 Ca pasărea care-a zburat, Așa-i cel dezrădăcinat.
9 Cum untdelemnul veselește Și cum tămâia încălzește Inima omului, la fel, Sfatul unui amic fidel, E dulce sufletului său.
10 Nu-l părăsi pe-amicul tău, Și nici pe cel al tatălui; Însă, în casa fratelui, Să nu te duci când îți e rău, În ziua necazului tău.
11 Fii înțelept, copilul meu! Și-atunci, inima mea, mereu, Putea-va să se veselească Și liniștită să-i vorbească Celui ce mă batjocorește.
12 Cel chibzuit rău-l zărește Și de-a lui față se ascunde; Dar proștii nu privesc pe unde Își poartă pașii, căci grăbiți, Merg către rău, și-s pedepsiți.
13 Ia-i haina celui ce-i chezași Pentru un altul! Să nu-l lași! Să-l ții zălog – singur s-a dat – Până va fi răscumpărat!
14 Dacă o binecuvântare Făcută este cu glas tare – În zori – de un aproape-al tău, Privește-o ca un lucru rău, Căci ea, blestem, se dovedește.
15 Același preț îl cântărește Și streașina picurătoare, Și soața cea gâlcevitoare
16 Pe cari, de vrei să o oprești, Vânt pare că zăgăzuiești, Sau pari a ține untdelemn C-o mână ce ar fi de lemn.
17 Cum fierul, alt fier va ascute, Și-un om, pe altul, îl asmute.
18 Cine-ngrijește un smochin, Îi va mânca rodul, din plin. Cine, stăpânul, își păzește, A lui răsplată o primește.
19 Precum în ale apei unde, Față la față va răspunde, La fel, inima omului Răspunde-va seamănului.
20 Cum locuința morților Și-adâncul înfiorător Nu pot să fie săturate, Asemenea sunt însetate Privirile oamenilor, Căci nesătui sunt ochii lor.
21 Tava, argintul, lămurește; Cuptorul, aur, limpezește; Cum e tigaia și-un cuptor De puritate dătător Pentru metalele aceste, Și pentru om, asemeni este, Când dobândește-un nume bun.
22 Pe omul care e nebun, Ca pe grăunțe de-l așezi În piuă și ai să-l pisezi Cu pisălogul, n-ai să poți Ca nebunia să i-o scoți.
23 De ale tale oi, grijește, Și turmele ți le păzește.
24 Află că nici o bogăție Nu-i veșnică, iar pe vecie, Nici o cunună nu va sta.
25 Iarba, din nou, se va sălta După ce fânu-i ridicat, Iar cel din munți e adunat.
26 Mieii sunt pentru-mbrăcăminte, Iar țapii sunt – să iei aminte – Pentru munca ogorului, Drept plată, muncitorului.
27 Destul, laptele caprelor, Îți este ca, nevoilor, Să le faci față: tu să ai, Și slujnicelor, să le dai.