Proverbs 26
1 Precum nu este potrivită Zăpada-n vara însorită, Cum potrivită ploaia nu-i În timpul secerișului, Nici slava nu-i e potrivită Nebunului. Cum e zărită
2 O vrabie, mereu, că sare, Cum zboară rândunica-n zare, Așa blestemul nu lovește, Ne-ntemeiat când se vădește.
3 Așa precum este știut, Biciul e pentru cai făcut; Frâul este pentru măgar, Nuiaua fiind, așadar, Un sfetnic bun – mângâitor – Pe spatele nebunilor.
4 Să nu răspunzi nebunului, Cum cere nebunia lui, Ca să nu fii, în acest fel, Asemănat și tu cu el.
5 Răspunde-i – totuși – înțelept, Să nu se creadă mai deștept.
6 Singur, piciorul și-a tăiat Cel care a încredințat, Unui nebun, a sa solie. Doar nedreptatea o să-i fie
7 Dată s-o bea. Vorba-nțeleaptă – La fel și cuvântarea dreaptă – Sunt ca piciorul de olog Ce șade-n uliță, milog, Dacă nebunul le rostește.
8 Mărirea, când se dăruiește Unui nebun, e-asemănată Cu piatra-n praștie-așezată.
9 Ca spinul care-a înțepat Adânc, brațul unui om beat, Așa e vorba înțeleaptă Care, de la nebuni, se-așteaptă.
10 Ca un arcaș care-i rănește Pe toți, așa-i cel ce tocmește Nebuni, sau pe primii sosiți.
11 Cum câinele se-ntoarce – știți – ‘Napoi, la ceea ce-a vărsat, Și cel nebun va fi-nturnat Iarăși, la vechea-i nebunie.
12 Dacă un om are să vie Spunându-ți că e înțelept, Tu dovedește-te deștept Și-n el, nădejdea, să îți pui Ca-n sprijinul nebunului.
13 Leneșul spune: „E un leu, În uliță! N-am să ies eu!”
14 Cum ușa-n tocu-i se rotește, Leneșu-n patu-i se-nvârtește.
15 Cel leneș, mâna-n farfurie, Își vâră, dar greu o să-i fie, Apoi, la gură, să își ducă Îmbucătura ce-o apucă.
16 Cel leneș, mai deștept, se crede, Decât șapte inși cari, se vede Că dau răspunsuri judecate Și-oricine, să-i asculte, poate.
17 Un trecător ce se oprește Și-n cearta care nu-l privește Se-amestecă neîntrebat, E ca acel care-a luat Un câine de urechi. Privit,
18 Ca un nebun ce-a azvârlit Săgeți arzând, ucigătoare,
19 Va fi și omu-acela care Înșeală – ca să facă rău, Într-una, aproapelui său – Și-atuncea când e dovedit, Va zice: „Eu doar am glumit!”
20 Când lemne nu mai sunt defel, Focul se stinge-atunci și el; Când nimeni nu mai clevetește, Cearta, pe loc, se potolește.
21 Cărbunele, jar, o să dea, Iar lemnul, foc; asemenea, Omul gâlcevitor aprinde, Cu vorba-i, cearta și o-ntinde.
22 Vorbele celor ce bârfesc, Drept prăjituri se dovedesc, Căci îi coboară omului, Până-n adâncul trupului.
23 Precum e zgura, pe pământ – De la argint turnată – sânt Și buza care e aprinsă Și inima, de rău, cuprinsă.
24 Omul acel care urăște, Se va preface, dar gătește – În inimă – înșelăciune.
25 Pe-acela care îți va spune Doar vorbe dulci, să nu îl crezi, Pentru că, blând – precum îl vezi – E plin numai de-nșelăciuni Și are șapte urâciuni, În inimă. Chiar dacă-și ține
26 Ura ascunsă foarte bine În văl de prefăcătorie, Totuși, dată are să-i fie Pe față – chiar în adunare – Ascunsa-i răutate mare.
27 Piatra care se prăvălește, Se-ntoarce spre cel ce-o urnește. Cel care, groapa altuia, O sapă, cade el în ea;
28 Limba care minciuni rostește, Doboară pe cel ce-l urăște; Iar gura cea lingușitoare, De moarte este vestitoare.