Proverbs 25
1 Urmează iarăși, câteva Din pildele spuse, cândva, De Solomon. Ele-s aduse Și în această formă-s puse De Ezechia, cel ce-a stat, În Iuda, ca și împărat.
2 „Ascunderea lucrurilor – Să afle-oricare muritor – Cuprinde slava Domnului, Dar slava împăratului Șade în cercetarea lor.
3 ‘Nălțimile cerurilor – Ca inima pământului Și cea a împăratului –
4 Ascunse sunt. Dacă se scoate Zgura, și argintarul poate Să dea argintului turnat O formă de vas minunat.
5 Dacă pe cel rău ai să poți De la-mpărat ca să îl scoți, Atunci, scaunu-i de domnie Se va-ntări prin curăție.
6 Nu te făli la împărat, Și nu umbla să-ți fie dat Locul mai marilor. Să stai
7 Până când ți se spune „Hai! Suie-te sus!”, căci e mai bine – De-așa vei face – pentru tine, Decât jos, coborât să fii Și în pământ, ochii să-ți ții, În fața voievodului, Precum și a norodului.
8 La ceartă, să nu te grăbești, Ca la sfârșit să te trezești Că nu mai știi ce să te faci Și nevoit să fii să taci, Când are să se repezească Aproapele-ți să te-ocărască.
9 De cu aproapele tău stai Și-ți aperi pricina ce-o ai, Nu da, furios – aminte ia – Pe față, taina altuia,
10 Căci de-auzită-i de oricine, Ai să te umpli de rușine Și-ți va ieși un nume rău. Blestem e el, pe capul tău, Că vestea-n lume o să meargă Și nimeni n-o să ți-l mai șteargă.
11 Cuvântul care e rostit Tocmai la timpul potrivit, E măr de aur, minunat, În coșuleț de-argint purtat.
12 Cel înțelept este privit Cu stimă și e prețuit Ca aurul cel mai curat, De către cel ce-a fost mustrat, Dacă omul acela are Urechile ascultătoare.
13 Ca a zăpezii răcoreală, La seceriș – pe zăpușeală – E-un credincios sol pentru cel Ce l-a trimis, pentru că el Aduce-va stăpânului, Înviorarea duhului.
14 Cum norii fără ploaie sânt Purtați, mereu, pe-aripi de vânt, La fel este și omul care Se laudă în gura mare – Dar pe nedrept – cu lucrul lui Și dărnicia brațului.
15 Se poate-aduce, prin răbdare, Un voievod, la-nduplecare; Iar limba dulce va zdrobi Chiar oasele, când va vorbi.
16 Miere, dacă ai să găsești, Nu mânca mult, căci te scârbești; Ci doar puțin – deci cu măsură – Să nu o verși apoi, din gură.
17 De vizitezi pe cineva, Să o faci rar, ca nu cumva El să se sature de tine – Cu cât mai rar, cu-atât mai bine.
18 Cum buzduganul, greu, lovește, Cum sabia se prăvălește Și cum săgeata ascuțită Împunge – când e slobozită Din coarda arcului – la fel, Este cuvântul spus de cel Care e martor mincinos, Când îl va arunca, furios – Cu gând doar ca să facă rău – În contra aproapelui său.
19 Dinte stricat, gata să cază, Picior rănit ce șchiopătează, Așa-i încrederea celui Cari, în ziua necazului, S-a sprijinit pe un stricat.
20 Ca omul ce și-a dezbrăcat Haina, în ziua friguroasă, Sau care pe silitră varsă Oțet, așa-i asemănat Acela care a cântat Cântece – după a lui fire – Celui prins în nenorocire.
21 Vrăjmașul, dacă ți-e flămând, Dă-i pâine; iar atuncea când E însetat, apă-i vei da.
22 Dacă așa vei proceda, Cărbuni aprinși, pe capul lui, Vei pune și a Domnului Răsplată, ai să o primești.
23 Vântul din nord, când îl simțești, Vei ști că ploaia-l însoțește; O limbă care clevetește, Întotdeauna e urmată Numai de-o față supărată.
24 Pe-acoperiș, să locuiești, Mai bine-i decât să trăiești Lângă soața gâlcevitoare Închis într-o clădire mare.
25 Proaspătă apă-i socotită Vestea cea bună – mult dorită, Din depărtări, când a venit – Pentru cel care-i obosit.
26 Precum fântâna cea stricată, Izvor cu apă tulburată, Așa este asemănat Atuncea când s-a clătinat Neprihănitu-n crezul său, În fața omului cel rău.
27 Să nu mănânci prea multă miere, Chiar dacă-ți face o plăcere; Nu-ți face cinste să alergi, Propria slavă să-ți culegi.
28 Cel care nu-i stăpân pe sine Și-n frâu nu poate a se ține, E ca cetățile surpate, Cu zidurile dărâmate.