1Urmează iarăși, câteva Din pildele spuse, cândva, De Solomon. Ele-s aduse Și în această formă-s puse De Ezechia, cel ce-a stat, În Iuda, ca și împărat.
2„Ascunderea lucrurilor – Să afle-oricare muritor – Cuprinde slava Domnului, Dar slava împăratului Șade în cercetarea lor.
3‘Nălțimile cerurilor – Ca inima pământului Și cea a împăratului –
4Ascunse sunt. Dacă se scoate Zgura, și argintarul poate Să dea argintului turnat O formă de vas minunat.
5Dacă pe cel rău ai să poți De la-mpărat ca să îl scoți, Atunci, scaunu-i de domnie Se va-ntări prin curăție.
6Nu te făli la împărat, Și nu umbla să-ți fie dat Locul mai marilor. Să stai
7Până când ți se spune „Hai! Suie-te sus!”, căci e mai bine – De-așa vei face – pentru tine, Decât jos, coborât să fii Și în pământ, ochii să-ți ții, În fața voievodului, Precum și a norodului.
8La ceartă, să nu te grăbești, Ca la sfârșit să te trezești Că nu mai știi ce să te faci Și nevoit să fii să taci, Când are să se repezească Aproapele-ți să te-ocărască.
9De cu aproapele tău stai Și-ți aperi pricina ce-o ai, Nu da, furios – aminte ia – Pe față, taina altuia,
10Căci de-auzită-i de oricine, Ai să te umpli de rușine Și-ți va ieși un nume rău. Blestem e el, pe capul tău, Că vestea-n lume o să meargă Și nimeni n-o să ți-l mai șteargă.
11Cuvântul care e rostit Tocmai la timpul potrivit, E măr de aur, minunat, În coșuleț de-argint purtat.
12Cel înțelept este privit Cu stimă și e prețuit Ca aurul cel mai curat, De către cel ce-a fost mustrat, Dacă omul acela are Urechile ascultătoare.
13Ca a zăpezii răcoreală, La seceriș – pe zăpușeală – E-un credincios sol pentru cel Ce l-a trimis, pentru că el Aduce-va stăpânului, Înviorarea duhului.
14Cum norii fără ploaie sânt Purtați, mereu, pe-aripi de vânt, La fel este și omul care Se laudă în gura mare – Dar pe nedrept – cu lucrul lui Și dărnicia brațului.
15Se poate-aduce, prin răbdare, Un voievod, la-nduplecare; Iar limba dulce va zdrobi Chiar oasele, când va vorbi.
16Miere, dacă ai să găsești, Nu mânca mult, căci te scârbești; Ci doar puțin – deci cu măsură – Să nu o verși apoi, din gură.
17De vizitezi pe cineva, Să o faci rar, ca nu cumva El să se sature de tine – Cu cât mai rar, cu-atât mai bine.
18Cum buzduganul, greu, lovește, Cum sabia se prăvălește Și cum săgeata ascuțită Împunge – când e slobozită Din coarda arcului – la fel, Este cuvântul spus de cel Care e martor mincinos, Când îl va arunca, furios – Cu gând doar ca să facă rău – În contra aproapelui său.
19Dinte stricat, gata să cază, Picior rănit ce șchiopătează, Așa-i încrederea celui Cari, în ziua necazului, S-a sprijinit pe un stricat.
20Ca omul ce și-a dezbrăcat Haina, în ziua friguroasă, Sau care pe silitră varsă Oțet, așa-i asemănat Acela care a cântat Cântece – după a lui fire – Celui prins în nenorocire.
21Vrăjmașul, dacă ți-e flămând, Dă-i pâine; iar atuncea când E însetat, apă-i vei da.
22Dacă așa vei proceda, Cărbuni aprinși, pe capul lui, Vei pune și a Domnului Răsplată, ai să o primești.
23Vântul din nord, când îl simțești, Vei ști că ploaia-l însoțește; O limbă care clevetește, Întotdeauna e urmată Numai de-o față supărată.
24Pe-acoperiș, să locuiești, Mai bine-i decât să trăiești Lângă soața gâlcevitoare Închis într-o clădire mare.
25Proaspătă apă-i socotită Vestea cea bună – mult dorită, Din depărtări, când a venit – Pentru cel care-i obosit.
26Precum fântâna cea stricată, Izvor cu apă tulburată, Așa este asemănat Atuncea când s-a clătinat Neprihănitu-n crezul său, În fața omului cel rău.
27Să nu mănânci prea multă miere, Chiar dacă-ți face o plăcere; Nu-ți face cinste să alergi, Propria slavă să-ți culegi.
28Cel care nu-i stăpân pe sine Și-n frâu nu poate a se ține, E ca cetățile surpate, Cu zidurile dărâmate.