1Nu-l pizmui pe omul rău! Nu te dori în rândul său!
2Căci cel rău, la prăpăd, gândește, Iar gura lui, rele, vorbește.
3O casă temelia-și pune Și crește prin înțelepciune; Priceperea o întărește, Iar în cămări îi stivuiește
4Stiința, doar lucruri plăcute Și bunătăți nemaivăzute.
5Deșteptul tare se vădește; Cel priceput își oțelește
6Vlaga, mereu. O bătălie, Prin chibzuință, o să fie – Întotdeauna – câștigată, Iar biruința-i căpătată Prin marele număr de sfetnici Ce dovedesc că-s oameni vrednici.
7La-nțelepciune nu se saltă Nebunul, căci ea-i prea înaltă. N-o va atinge niciodată Și va tăcea, la judecată.
8Omul care, la rău, gândește, Doar răutate dovedește.
9Nebunul, în gând, ne-ncetat, Nu va avea decât păcat; Iar omul batjocoritor, O scârbă le e tuturor.
10Dacă-n necaz ai să slăbești, Putere mică dovedești.
11Să îi salvezi pe osândiți, Pe cei ce-s morții hărăziți; Încearcă să îi faci scăpați, Pe cei ce-aproape-s junghiați.
12Dacă tu spui: „Ah! N-am știut!”, Chiar crezi că Domnul n-a văzut? El, care inimi cercetează Și care suflete veghează, Nu știe gândul omului? Nu va da El, fiecărui, Numai răsplata potrivită Cu fapta ce-a fost săvârșită?
13Mănâncă fiule, din miere: E dulce și-ți va da plăcere, Îndulcind cerul gurii tale, Cu zahărul miresmei sale.
14La fel, înțelepciunea-i bună: În al tău suflet o adună. Atuncea când o s-o găsești, Un viitor ai să-ți clădești; Nădejdea nu-ți va fi tăiată, Ci dimpotrivă, ajutată!
15Nelegiuitule, nu-ntinde Curse, în care vrei a-l prinde Pe omul cel neprihănit!
16Nu știi? Oare n-ai auzit? Neprihănitul se ridică De șapte ori, chiar dacă pică! Însă cei răi se prăbușesc: Nenorocirile-i zdrobesc!
17Vrăjmașul tău, când va cădea, Să nu te bucuri! Atuncea Când are să se poticnească, Inima-ți nu se veselească,
18Pentru că dacă ești văzut De Dumnezeu – iar ce-ai făcut Nu-I e pe plac – El ar putea Să Își întoarcă furia.
19Să nu te mânii pe cel rău, Nu pizmui avutul său.
20Căci cel de rele făcător, Lipsit este, de viitor.
21Tu teme-te de Dumnezeu Și de-mpărat, copilul meu! Nu te-aduna cu cei stricați, Cu oamenii ne-astâmpărați!
22Căci lor, de-odat’, o să le vie Moartea și cine, oare, știe Al amândurora sfârșit!
23Ascultă ce au mai gândit Cei înțelepți: „Nu este bine, La judecată, a se ține Seamă, de fața omului.”
24Cel care spune răului „Ești bun!”, acela-i blestemat De neamul său și, ne-ncetat, Popoarele au să-l urască;
25Dar cei care-au să dovedească Dreptate-n ale lor lucrări, Primi-vor binecuvântări.
26Răspunsul bun e-asemănat Cu un sărut, pe buze dat.
27Întâi, fă-ți lucrul tău, afară – La câmp – și-apoi doar, vino iară De te apucă să zidești Și-o casă să îți construiești.
28Să nu vorbești necugetat De-al tău aproape, că-i păcat. Sau ai găsit, cumva, o cale, Să-nșeli cu spusa gurii tale?
29Să nu spui: „Cum mi-a făcut el, Am să îi fac și eu, la fel! Îi văd faptele! Deci voi ști Cum trebuie a-l răsplăti!”
30Știu o câmpie peste care, Cel leneș, stăpânire, are. Alături de ogorul lui, Se află via omului Ce s-a vădit lipsit de minte.
31Pe amândouă – ia aminte – Creșteau, în voie, numai spini, Acoperiți de mărăcini, Iar zidul ce le-a-mprejmuit, De mult, fusese prăbușit.
32Atent, la toate, m-am uitat Și-nvățătură am luat.
33„Să stau și să mai dorm puțin! Încrucișate să îmi țin Mâinile, să mă odihnesc!”…
34Aceia cari așa gândesc, Grabnic sunt prinși de sărăcie Și ca un hoț are să vie Lipsa, lovind neașteptat, La fel ca omul înarmat.”