1La masă, când ești invitat De un om mare și bogat, Te rog să iei bine aminte, La ce-ți va pune înainte
2Și un cuțit, în gât să-ți pui, De lacom ești, la masa lui.
3Feluri alese de mâncare O hrană sunt, înșelătoare. Deci fiule, să nu poftești!
4Să nu te bați s-agonisești Averi și mare bogăție; Priceperea să nu îți fie În acest scop pusă, mereu,
5Căci bogăția, dragul meu, Își face aripi și-apoi zboară, Precum vulturul, bunăoară, Spre-albastrul cer s-a ridicat. Abia dacă ți-ai aruncat Ochii spre ea, și nu mai este. Dispare, făr’ să prinzi de veste.
6Pâinea pizmașului, nicicând, Să n-o mănânci și nici în gând, Mâncările-i, să nu-i poftești.
7Mereu, de el, să te ferești, Pentru că nu știi ce gândește; Poate, atunci când îți vorbește, Te-ndeamnă: „Bea, mănâncă bine!”, Dar inima sa nu-i cu tine.
8Bucata pe cari el ți-a dat-o Și cu plăcere ai mâncat-o, Ai să o verși; vorba plăcută Pe care-ai spus-o, e pierdută.
9Omul nebun nesocotește Pe cel cari, înțelept, vorbește. Deci n-are rost, nimic să spui Urechilor nebunului.
10Nicicând, hotarul văduvei, Din loc să-l muți, tu să nu vrei! În al orfanilor ogor, Nu merge! Un răzbunător,
11Puternic, se va arăta Și-a lor pricină-n contra ta, El o va apăra, mereu.
12Ia-n inimă, ce te-nvăț eu Și-urechile să le-ascuțești, Știință ca să dobândești!
13Să nu-l cruți, pe copilul care Greșește, de a ta mustrare; Căci cu nuiaua de-l lovești, Învățătură-i dăruiești Și chiar dacă o să îl doară, Pentru atâta n-o să moară.
14Lovindu-l cu nuiaua, poți Ca al său suflet să îl scoți Din locuința morților Și îl vei face-ascultător.
15Copile, înțelept de ești, Mult, inima-mi înveselești
16Și mândru am să fiu de tine, Când vei rosti doar ce e bine.
17Nu-i pizmui pe mincinoși – Pe oamenii cei păcătoși – Ci-n a ta inimă, mereu, Frică să ai de Dumnezeu,
18Pentru că este o răsplată, Iar ție nu-ți va fi tăiată
19Nădejdea. Fii dar, înțelept! Ascultă-mă, ca mai deștept S-ajungi a fi. Să te silești, Pe calea dreaptă, să pășești!
20Să nu stai printre-aceia care Beau și se-mbuibă cu mâncare,
21Că toți aceștia sărăcesc Și-n zdrențe-apoi, se pomenesc.
22Ascultă-ți tatăl! Să-l cinstești! Mama, să nu-ți disprețuiești Atuncea când îmbătrânește.
23Doar adevăr îți însușește! Cumpără-ntr-una-nțelepciune, Și-nvățătură să adune Inima ta; priceperea, Mereu, să-ți fie strânsă-n ea! Asupra lor, tu să veghezi: Nicicând să nu le-nstrăinezi!
24Tatăl unui neprihănit E vesel; cine-a zămislit Un înțelept – neîndoios – Acela este bucuros.
25Fă ca ai tăi părinți să fie, Într-una, plini de bucurie.
26Copile, dă-mi inima ta Și ochi-ți, când vor căuta, Găsească doar căile Mele Căci pline de plăcere-s ele!
27O curvă e o groapă-adâncă, Săpată-n inimă de stâncă; Și de străină te ferește, Căci un puț strâmt se dovedește.
28Ea, ca un hoț, va sta la pândă, Pe omul slab ca să îl prindă, Mărind numărul celor care
29Stricați sunt. Ce se-aude, oare? Cine oftează, ne-ncetat? Cine se vaietă, speriat? A cui este plângerea, oare, Și ne-nțelegerile care Se-aud mereu? Cine-i de vină? Cine-i rănit, fără pricină? Ai cui sunt ochii înroșiți?
30Sunt ale celor ce-s zăriți, La vin, că au întârziat Și-acum beau vin amestecat.
31Să nu te uiți cum, în pahare, Vinul face mărgăritare, Curgând roșu și înspumat! Ușor, pe gât, ți-a ‘lunecat,
32Însă pe urmă ai să-l simți Că are ai șarpelui zimți Și-nțeapă ca un basilic, Iar tu nu poți să faci nimic.
33Ai să începi ca să privești După femei, și-o să vorbești – Slobod, însă fără să știi, Cuprins de amețeli – prostii.
34Precum e cel culcat în mare Vei fi și-asemeni celui care, Pe un catarg a fost culcat.
35„Am fost lovit?… N-am observat, Căci nici măcar nu m-a durut. Și ce dacă am fost bătut?… Eu n-am simțit. Când mă trezesc? Nu știu! Acuma, vin voiesc!”