Proverbs 23
1 La masă, când ești invitat De un om mare și bogat, Te rog să iei bine aminte, La ce-ți va pune înainte
2 Și un cuțit, în gât să-ți pui, De lacom ești, la masa lui.
3 Feluri alese de mâncare O hrană sunt, înșelătoare. Deci fiule, să nu poftești!
4 Să nu te bați s-agonisești Averi și mare bogăție; Priceperea să nu îți fie În acest scop pusă, mereu,
5 Căci bogăția, dragul meu, Își face aripi și-apoi zboară, Precum vulturul, bunăoară, Spre-albastrul cer s-a ridicat. Abia dacă ți-ai aruncat Ochii spre ea, și nu mai este. Dispare, făr’ să prinzi de veste.
6 Pâinea pizmașului, nicicând, Să n-o mănânci și nici în gând, Mâncările-i, să nu-i poftești.
7 Mereu, de el, să te ferești, Pentru că nu știi ce gândește; Poate, atunci când îți vorbește, Te-ndeamnă: „Bea, mănâncă bine!”, Dar inima sa nu-i cu tine.
8 Bucata pe cari el ți-a dat-o Și cu plăcere ai mâncat-o, Ai să o verși; vorba plăcută Pe care-ai spus-o, e pierdută.
9 Omul nebun nesocotește Pe cel cari, înțelept, vorbește. Deci n-are rost, nimic să spui Urechilor nebunului.
10 Nicicând, hotarul văduvei, Din loc să-l muți, tu să nu vrei! În al orfanilor ogor, Nu merge! Un răzbunător,
11 Puternic, se va arăta Și-a lor pricină-n contra ta, El o va apăra, mereu.
12 Ia-n inimă, ce te-nvăț eu Și-urechile să le-ascuțești, Știință ca să dobândești!
13 Să nu-l cruți, pe copilul care Greșește, de a ta mustrare; Căci cu nuiaua de-l lovești, Învățătură-i dăruiești Și chiar dacă o să îl doară, Pentru atâta n-o să moară.
14 Lovindu-l cu nuiaua, poți Ca al său suflet să îl scoți Din locuința morților Și îl vei face-ascultător.
15 Copile, înțelept de ești, Mult, inima-mi înveselești
16 Și mândru am să fiu de tine, Când vei rosti doar ce e bine.
17 Nu-i pizmui pe mincinoși – Pe oamenii cei păcătoși – Ci-n a ta inimă, mereu, Frică să ai de Dumnezeu,
18 Pentru că este o răsplată, Iar ție nu-ți va fi tăiată
19 Nădejdea. Fii dar, înțelept! Ascultă-mă, ca mai deștept S-ajungi a fi. Să te silești, Pe calea dreaptă, să pășești!
20 Să nu stai printre-aceia care Beau și se-mbuibă cu mâncare,
21 Că toți aceștia sărăcesc Și-n zdrențe-apoi, se pomenesc.
22 Ascultă-ți tatăl! Să-l cinstești! Mama, să nu-ți disprețuiești Atuncea când îmbătrânește.
23 Doar adevăr îți însușește! Cumpără-ntr-una-nțelepciune, Și-nvățătură să adune Inima ta; priceperea, Mereu, să-ți fie strânsă-n ea! Asupra lor, tu să veghezi: Nicicând să nu le-nstrăinezi!
24 Tatăl unui neprihănit E vesel; cine-a zămislit Un înțelept – neîndoios – Acela este bucuros.
25 Fă ca ai tăi părinți să fie, Într-una, plini de bucurie.
26 Copile, dă-mi inima ta Și ochi-ți, când vor căuta, Găsească doar căile Mele Căci pline de plăcere-s ele!
27 O curvă e o groapă-adâncă, Săpată-n inimă de stâncă; Și de străină te ferește, Căci un puț strâmt se dovedește.
28 Ea, ca un hoț, va sta la pândă, Pe omul slab ca să îl prindă, Mărind numărul celor care
29 Stricați sunt. Ce se-aude, oare? Cine oftează, ne-ncetat? Cine se vaietă, speriat? A cui este plângerea, oare, Și ne-nțelegerile care Se-aud mereu? Cine-i de vină? Cine-i rănit, fără pricină? Ai cui sunt ochii înroșiți?
30 Sunt ale celor ce-s zăriți, La vin, că au întârziat Și-acum beau vin amestecat.
31 Să nu te uiți cum, în pahare, Vinul face mărgăritare, Curgând roșu și înspumat! Ușor, pe gât, ți-a ‘lunecat,
32 Însă pe urmă ai să-l simți Că are ai șarpelui zimți Și-nțeapă ca un basilic, Iar tu nu poți să faci nimic.
33 Ai să începi ca să privești După femei, și-o să vorbești – Slobod, însă fără să știi, Cuprins de amețeli – prostii.
34 Precum e cel culcat în mare Vei fi și-asemeni celui care, Pe un catarg a fost culcat.
35 „Am fost lovit?… N-am observat, Căci nici măcar nu m-a durut. Și ce dacă am fost bătut?… Eu n-am simțit. Când mă trezesc? Nu știu! Acuma, vin voiesc!”