1Un om, care s-a-mpotrivit Mustrărilor, va fi zdrobit.
2Atunci când cei buni se-nmulțesc, Popoarele se veselesc; Dar când cel rău e-nscăunat, Poporul geme, ne-ncetat.
3Înțelepciunea de-o iubește Un fiu, tatăl își veselește; Dar dacă curve doar a vrut, A risipit tot ce-a avut.
4Dreptatea, țara, întărește; Mita, însă, o nimicește;
5Acela cari și-a lingușit Aproapele, i-a pregătit O cursă, căci lauda lui E-un laț întins aproapelui.
6Cursă-i păcatul celui rău; Cel bun, însă, prin Domnul său, Mereu va fi biruitor.
7Cerințele săracilor, Cel bun, mereu, le-a priceput, Însă cel rău nu le-a văzut.
8Cel ușuratic, în cetate, Foc va aprinde, oricând poate; Dar înțeleptul o să știe Să stingă valul de mânie.
9Un înțelept și un nebun, Dacă se ceartă, pot să spun Că de-s voioși sau supărați, Nicicând nu vor fi împăcați. Orice strădanie se face, Ei n-au s-ajungă-n veci, la pace.
10Cei care sunt neprihăniți, Întotdeauna sunt urâți De cei, de sânge, însetați, Deși ei sunt priviți ca frați. Dar viața lor e ocrotită De lumea cea neprihănită.
11Cel prost patima-și dezvelește; Dar înțeleptul și-o strunește.
12Când cel care pe tron va sta, Minciunii, crez va arăta, Atuncea slujitorii lui Vor fi argați ai răului.
13Omul sărac și cel bogat Se întâlnesc neîncetat, Pentru că Domnul – e știut – Pe amândoi că i-a făcut La fel, din lut când i-a luat Și ai lor ochi i-a luminat.
14Un împărat ce dovedește Că drepte judecăți rostește, Își întărește, pe vecie, Scaunul său pentru domnie.
15Nuiaua însă, și certarea Au să aducă ascultarea De sfaturile cele bune Și au să dea înțelepciune. Copilul, slobod pe-a sa cale, Face rușine mamei sale.
16Atunci când cei răi se-nmulțesc, Păcatele mereu sporesc; Dar cei buni, însă, au să-i vadă Pe toți cei răi cum au să cadă.
17Pe fiul tău, să-l pedepsești Și-odihnă ai să dobândești Din parte-i, iar pe-a ta cărare Îți va aduce desfătare.
18Când nu există nici o știre Dată printr-o descoperire Dumnezeiască, fără frâu Este poporul, în desfrâu; Dar fericire dobândește Cel care legea o păzește!
19Nu prin cuvinte-i pedepsit Robul cel care a greșit, Căci chiar dacă-nțelege, n-are Ca să îți deie ascultare.
20De vezi un om care vorbește Nechibzuit, nădăjduiește Mai multe de la un nebun, Căci el este cu mult mai bun.
21Sluga, cari din copilărie, Deprinsă-i în răsfăț să fie, O să ajungă mai târziu, Să creadă că îți este fiu.
22Cel mincinos certuri stârnește; Iar cel furios păcătuiește.
23Mândria este, bunăoară, Aceea care îl coboară Pe om; însă cine-i smerit, Cu cinste este răsplătit.
24Cel cari cu-n hoț prada-mpărțește, Acela viața își urăște.
25Frica de om s-a arătat Cursă, celui ce s-a speriat; Dar cel ce crede-n Dumnezeu, Neînfricat va fi, mereu.
26Bunăvoință, mulți doresc De la acei ce stăpânesc; Dar Dumnezeu e Acel care Dreptate-i dă la fiecare.
27Scârbă sunt cei nelegiuiți, Pentru toți cei neprihăniți; Pe cel ce-n adevăr pășește, Cel rău cu scârbă îl privește.”