1Vinul batjocură stârnește, Iar gălăgia o-ntețește – La un ospăț sau la chef mare – Doar băutura ce e tare. Cel ce se-mbată, pot a spune Că, e lipsit de-nțelepciune.
2Spaima ce este insuflată De împărat, e-asemănată Cu răcnetele leului. Cel care, supărarea lui – Voit sau nu – o asmuțește, Să afle că păcătuiește El singur, împotriva lui, Și nu a împăratului.
3O cinste e pentru oricine, Distant de ceartă de se ține; Nebunul va fi stăpânit De-aprindere, necontenit.
4În toamnă, leneșul nu ară; La secerat însă – în vară – Ar vrea și el roade s-adune, Dar n-are, mâna, pe ce pune.
5Sfatul care e așezat În inimă-i asemănat Cu apele adânci, din care Cel priceput știință are, Atunci când vremea o să vină Să scoată ce-i bun, la lumină.
6Sunt mulți cei care, bunătatea, Și-o strigă, spre a-i ști cetatea; Cine, un om, a găsi poate Care credință, să arate?
7Omul neprihănit, din fire, Umblă doar în neprihănire: Ferice de copiii lui!
8Privirea împăratului Ce șade pe-al dreptății tron, Va risipi – precum un zvon Piere-n uitare – orice rău Se va ivi în jurul său.
9Există, oare, cineva Cari va putea spune, cândva, „Eu, inima, mi-am curățat, Și de păcate, sunt curat”?
10Duble măsuri de vei avea – Și greutăți asemenea – Află că rău vor fi văzute De Domnul, căci nu-I sunt plăcute.
11Copilul – fără îndoială – Din fapte, scoate la iveală Purtarea spre care înclină Când mare are să devină.
12Ochiul cari să privească poate, Urechea ce aude toate, Făcute sunt de Dumnezeu.
13Să nu iubești somnul, mereu, Pentru că el te sărăcește; Deschide ochii și muncește, Căci vei fi săturat cu pâine, Astăzi și-n ziua cea de mâine.
14„Rău!” – cel ce cumpără grăiește, Însă plecând, se fericește.
15Ai aur, sau mărgăritare; Însă un preț cu mult mai mare Decât au ele, dobândesc Buzele ce-nțelept vorbesc.
16Ia-i haina celui ce-i chezași Pentru un altul! Să nu-l lași! Să-l ții zălog – singur s-a dat! – Până va fi răscumpărat!
17Pâinea minciunii e dulce, Dar la sfârșit are să-ți fie Gura, doar cu pietriș umplută, Căci o minciună nu ajută.
18Planul, prin sfat, se pregătește! Când faci războiul, chibzuiește!
19Cel care bârfe poartă-n viață, Lucruri ascunse dă pe față; De cel ce gura nu-și strunește, Întotdeauna te ferește!
20Dacă cumva, un om blesteamă Pe tatăl său și pe-a sa mamă, Atunci opaițu-i va fi stins, Fiind de bezna grea, cuprins.
21O moștenire câștigată Iute, nu-i binecuvântată.
22Nu zice „Rău îți întorc eu!”, Ci-ncrede-te în Dumnezeu, Căci El, în sprijin, îți va sta Și oricând, te va ajuta.
23Lui Dumnezeu Îi sunt urâte Măsurile ce-s măsluite, Dar și cântaru-nșelător.
24Domnul, mereu priveghetor, Îndreaptă pașii omului; Dar ce va ști, din calea lui, Să înțeleagă omul, oare?
25E, pentru om, o cursă mare, Să facă-n pripă – când cuvântă Grăbit – o juruință sfântă Și după ce-a făgăduit Doar, să-și dea seama cea vorbit.
26E înțelept un împărat, Când pe cei răi i-a vânturat.
27Este suflarea omului Ca o lumină-a Domnului Care-și strecoară-a ei văpaie Până adânc în măruntaie.
28Credincioșia îl păzește, Iar bunătatea-l ocrotește Pe împărat și-i întăresc Într-una scaunul domnesc.
29Tăria-i a tinerilor Slavă, iar a bătrânilor Podoabă de înțelepciune Sunt perii albi, ce-o să-i adune.
30Ca mijloace de vindecare, Omul cel rău două căi are: Prima îi sunt bătăile, Și-a doua vânătăile.