1Mai mult, săracul prețuiește, Neprihănit când se vădește, Decât bogatul cel stricat Care nebun s-a arătat.
2Pagubă-i lipsa de știință; Iar cine, în necunoștință, ‘Nainte fuge neghiobește, Mereu, tot rău o nimerește.
3Omul, în nebunia lui, Cârtește-n contra Domnului.
4Averea, prieteni, dobândește, Dar pe sărac îl părăsește Chiar cel pe care l-a crezut Că, de prieten, l-a avut.
5Martorul care a mințit, Are să fie pedepsit Pentru că toți aceia care Sânt mincinoși, nu au scăpare.
6Cel darnic o să își găsească Mulți oameni să îl lingușească, Căci toți, prieteni, au să fie Cu cel cari să dea daruri știe.
7Frații, pe fratele sărac, Îl vor urî; deci, de pe plac Nu le e fraților defel, Cu-atât mai mult atunci, de el, Prietenii se depărtează! El, către ei, se îndreptează Cu vorbe rugătoare dar, Nu-l iau în seamă și dispar.
8De-nțelepciune dobândește Un om, sufletul și-l iubește; Iar de pricepere-a găsit, Și fericire a primit.
9Un martor mincinos nu are Nici o speranță de scăpare, Ci au să fie pedepsiți Toți mincinoșii dovediți.
10Nebunului nu-i șade bine Ca viața-n desfătări a-și ține; Cu-atât mai mult nici robului, Stăpân al voievodului.
11Înțelepciunea dă răbdare Și-o cinste e pentru cel care Știe-a uita greșeli, mereu.
12Precum e răgetul de leu, E furia-mpăratului; Însă bunăvoința lui Este ca roua ce dă viață Când mângâie a ierbii față.
13Cel care e nebun, din fire, Mereu e o nenorocire Pentru acel ce fiu îl are; Iar soața cea gâlcevitoare, E ca o streașină stricată Din care apa adunată Va picura, neîncetat.
14Tot ceea ce au adunat Părinții, noi doar moștenim; Dar soața bună, o primim În dar, din partea Domnului.
15Lenea-i ținutul somnului În care este cufundat Cel cari, trândav, s-a arătat, Iar sufletul care e moale, Cu greu, din somn, o să se scoale, Și foamea o să-l chinuiască.
16Acel care o să păzească Porunca, sufletu-și păzește; Dar cel care se rătăcește – Când drumul nu și l-a vegheat – De-al morții sol, va fi luat.
17Cine, milă, va arăta Săracului, va-mprumuta Pe Dumnezeu, iar El va ști Cu bine-apoi a-l răsplăti.
18Pe al tău fiu, să-l pedepsești Căci poți să mai nădăjduiești; Dar prins de-ai furiei fiori, Să nu dorești să îl omori.
19Omul pe care l-a-nvrăjbit Mânia, fi-va pedepsit, Că dacă-l scoți din ea, o dată, Va trebui încă o dată Același lucru să îl faci.
20Sfatul ascultă-l și să taci, Ca-nvățătură să primești Și-astfel să te înțelepțești.
21În gând, mult, omul plănuiește, Însă-mplinire dobândește Doar ceea ce Domnu-a găsit, Precum că este potrivit.
22Așa precum am observat, Farmecul omului e dat De bunătatea ce o are. Omul sărac, un preț mai mare, Va dobândi – neîndoios – Decât cel care-i mincinos.
23Frica de Dumnezeu păzește, Dă viață; cine o găsește, Petrece noaptea, săturat, Fără să fie cercetat, În somn, de vreo nenorocire.
24Cel care leneș e, din fire, Își vâră mâna-n farfurie, Însă la gură, nu se știe De-o va mai duce, că-i trudit De cât efort a irosit.
25În batjocoritor, lovește, Căci prostul se înțelepțește. Mustră pe omul priceput Pentru greșeala ce-a făcut, Și-astfel știință dobândește.
26Acela care-l jefuiește Pe tatăl său și va ajunge, Pe mama sa, să o alunge, E-un fiu care, pentru oricine, Ocară-aduce și rușine.
27Copile, ia învățătură Și însușește-o cu măsură, Dar dacă ea te-ndepărtează De-nțelepciune, încetează Să mai asculți de al ei sfat.
28Un martor care e stricat, De adevăr își bate joc Și de dreptate-n orice loc; Iar gura celor răi înghite, Cuvintele nelegiuite.
29Pedepsele se pregătesc Pentru cei cari batjocoresc; Iar ploaia loviturilor, Spinărilor nebunilor.