1Ursuzul caută și face, Mereu, doar ceea ce îi place, Nepăsător la ce se spune Și supărat pe lucruri bune.
2Nebunul, nu vrea-nvățătură, Ci vrând s-arate-n ce măsură Este știința lui de mare, Îl va-nvăța pe fiecare.
3Atunci când omul cel rău vine, Disprețul, după el, se ține; Iar cu rușinea, totodată, Ocara-n casă e intrată.
4Cuvintele, de-un om rostite, Cu-adânci ape-s asemuite; Izvoru-nțelepciunii are Să curgă, fără încetare.
5Omului rău, să nu-i privești Fața, ca să-l nedreptățești Pe cel care s-a dovedit Că este om neprihănit.
6Nebunul – cu a lui rea gură – Stârnește cearta, și înjură Făcându-se nesuferit Și-ntărâtând până-i lovit.
7Nebunul, prin vorbirea lui, Aduce moarte, omului, Iar buzele-i, curse, întind, În care, suflete se prind.
8Vorbele celor ce bârfesc, Dulci prăjituri se dovedesc, Căci îi coboară, omului, Până-n adâncul trupului.
9Omul care se lenevește, Frate-i cu cel ce nimicește.
10Numele Domnului e tare, Precum un turn de apărare: La El, omul neprihănit Aleargă și-i adăpostit.
11Averea e închipuită Ca o cetate întărită, În mintea omului bogat, Unde se crede apărat.
12Pieirea este anunțată De inima înfumurată; Smerenia, însă, viețuiește Și-n fața slavei ea pășește.
13Cel cari răspunde ne-ntrebat – Fără să fie ascultat – Face prostii și va avea De tras, pe urmă, rușinea.
14Duhul, pe om, îl sprijinește De câte ori omul bolește; Dar duhul când e întristat, De cine fi-va ridicat?
15O inimă ce-i pricepută, La strâns știință, mult ajută. Urechea înțeleaptă stă, Mereu, atentă și-ascultă, Voind să caute știința Ca să-și sporească cunoștința.
16Darul deschide, omului, Calea către mai marii lui.
17Cel care-n pricină vorbește Întâiul, pare că rostește Doar adevăr; însă apare Cel’lalt, și-l ia la cercetare.
18Sorții sunt ca niște buni sfetnici, Pentru că între cei puternici, Ei hotărăsc și stăvilesc Certările ce se ivesc.
19Cei ce-s ai nedreptății frați, Mai greu sunt de-a fi câștigați, Decât cetatea întărită, Iar cearta, greu, le e oprită, Cum greu e să dezăvorești Odăile împărătești.
20Prin rodul gurii omului, E săturat și trupul lui.
21Limba, putere, dovedește: Moarte și viață stăpânește; Acel care i-a arătat Iubire, fi-va săturat Din roada ei. Cine găsește
22O soață bună, dobândește Și fericirea – ea e dar, Dat de la Dumnezeu, prin har.
23Săracul va vorbi rugând; Însă bogatul – răspunzând – Asprime-n vorba sa va pune.
24Acela cari o să-și adune Prieteni mulți, să aibă știre Că-i are spre nenorocire; Dar câte un prieten poate A fi mai bun decât un frate.