Proverbs 17
1 Mai bună-i pâinea cea uscată Dacă cu pace e mâncată, Decât o masă ghiftuită Cu carne, însă însoțită
2 Mereu, de ceartă. Un argat Ce-nțelepciune-a arătat, Putea-va-n stăpânire ține Pe fiul lipsit de rușine Și va-mpărți, cu frații lui, Averile stăpânului.
3 Tava, argintul, limpezește; Cuptorul, aur, lămurește; Dar Cel ce-ncearcă, tot mereu Inima, este Dumnezeu.
4 Cel rău, atent, va asculta Pe cel care va cuvânta, Dacă și-acela-i dovedit Că este un nelegiuit; Cel mincinos dă ascultare, Doar limbilor nimicitoare.
5 Omul care-l batjocorește Pe cel sărac, Îl înjosește Pe-Acela care l-a zidit. Nu va scăpa nepedepsit Cel care află fericire Atunci când, în nenorocire, Se află cineva căzut.
6 Fiii copiilor, știut Este că a bătrânilor Cunună sunt. Copiilor, Slavă, le sunt ai lor părinți.
7 Dacă cuvintele cuminți În gura omului nebun Nu-s potrivite, pot să spun Că nici vorbirea mincinoasă La omul de viță aleasă Nu-i potrivită. E privit
8 Darul, de cel ce l-a primit, Ca și o piatră nestemată: Căci oricând, poate să răzbată Oriunde și orice dorește Ca să obțină, dobândește.
9 Cel care a acoperit Greșelile, a dovedit Cum că iubirea urmărește; Dar cel care le pomenește Într-una, în a sa vorbire, Va dezbina cu bună știre,
10 Prieteniile. Mustrarea Își dobândește ascultarea La omul care-i priceput Și astfel, ea a obținut Mai mult decât ar putea face Chiar și o sută de gârbace, Furioase, care au fost date Nebunului, peste-al său spate.
11 Răscoală, caută cel rău, Fără a ști că-n drumul său Are să fie-ntâmpinat De solul cel neîndurat – La care pic de milă nu-i – Căci e trimis în contra lui.
12 Să întâlnești, mai potrivită E o ursoaică jefuită De pui, decât nebunul care Este cuprins de tulburare.
13 Cel ce cu rău va răsplăti Un bine, răul, poate ști, Că nu se va mai depărta De casa lui, ci-n ea va sta.
14 O ceartă e asemănată Cu apa care-i revărsată; Deci curmă cearta mai ‘nainte De-a se-nteți – așa-i cuminte.
15 Cel care, pe nevinovat, Îl osândește, dar iertat E vinovatu-n fața lui, Scârbă-i în fața Domnului.
16 Nebunului, la ce-i slujește Argintul? Crede că primește Înțelepciune cu el, oare, Dacă sărmanul, minte, n-are?
17 Prietenul adevărat Te va iubi, neîncetat, Iar când necazul te lovește, El, frate bun, se dovedește.
18 Cel ce de minte e lipsit, Chezaș, altui, s-a oferit.
19 Celui cari certurile-i plac, Păcatele îi sunt pe plac; Acela care își zidește Poarta prea-naltă, se grăbește Ca să își caute pieirea.
20 Nu își găsește fericirea Omul care e prefăcut; Limbă stricată de-a avut, Nenorocirea îl va paște.
21 Cel care un nebun va naște, Va fi lovit de întristare Și de adâncă supărare, Căci tatăl unui fiu nebun, Nu se mai bucură – vă spun!
22 O inimă cu veselie, Un bun leac, are să vă fie; Dar oasele vor fi uscate De duhurile întristate.
23 Cel rău pe-ascuns o să primească Daruri, pentru ca să sucească Drumul dreptății, tot mereu, Și pentru a-l găsi mai greu.
24 Înțelepciunea s-a aflat La înțelepți, dar au cătat, Mereu, ochii nebunului, La capătul pământului.
25 Un fiu nebun îl necăjește Pe tatăl său și amărește Pe-aceea care l-a născut Și-a cărei brațe l-au crescut.
26 Nu-i bine a fi osândit, La gloabă, cel neprihănit; Și nici pe cel de neam ales Să nu îți dea inima ghes, Într-un moment de rătăcire, Să-l bați, pentru neprihănire.
27 Cel care vorbele-și strunește, Multă știință dovedește; Cel ce un duh potolit are, Pricepere va avea, mare.
28 Chiar prostul dacă va tăcea, Om înțelept poate părea. Va trece chiar drept priceput, De gura își va fi ținut.