Proverbs 16— BIV2014

¹Planul, din inimă plecat, Ține de om; răspunsul dat De gură, când omul vorbește, Doar de la Dumnezeu sosește.

²Toate căile omului Curate sunt, în ochii lui; Dar Cel cari duhuri cercetează, E Dumnezeu. Încredințează

³Lucrarea-n mâna Domnului, Și-atunci – cu ajutorul Lui – Ce-ai plănuit, îți izbutește.

⁴Pe toate, Domnul le zidește Pentru o țintă; chiar cel rău, Va urmări un scop al Său, Fiind făcut, cu bună știre, Dar, zilei de nenorocire.

⁵Trufașa inimă-i mereu Scârbă-n fața lui Dumnezeu; Dar hotărârea Sa-i luată: Nepedepsită, nu-i lăsată.

⁶Prin dragoste, credincioșie, Nelegiuirea o să fie, De către oameni, ispășită; Chiar și prin frica zămislită Din teama de Stăpânul său, Se-abate omul, de la rău.

⁷Când Domnului îi sunt plăcute Cărările ce sunt bătute De-un om, va face omului, Prieteni, din dușmanii lui.

⁸Mai bun puținul, cu dreptate, Decât mult, dar cu strâmbătate.

⁹Inima omului gândește La calea pe care pășește; Dar Dumnezeu e Acel care Îndreaptă pașii, pe cărare.

¹⁰Doar hotărâri dumnezeiești, La împărat, o să găsești; Când judecăți o să rostească, El n-are voie să greșească.

¹¹Cântar, cumpănă cu dreptate, Sunt de la Domnul așteptate; Măsurile cântarului, Sunt tot lucrarea Domnului.

¹²I-e scârbă unui împărat, Să facă rău, căci ne-ncetat, Scaunul său de cârmuire E tare prin neprihănire.

¹³Plăcută-i împăraților Gura neprihăniților, Căci ei pe-aceia îi iubesc Care, neprihănit, vorbesc.

¹⁴Când împăratul e furios, Mânia sa – neîndoios – Drept vestitor al morții este; Dar înțeleptul știe peste Mânia lui, ca să pășească Și poate să îl potolească.

¹⁵Fața-mpăratului, senină, E semn de viață și lumină; Bunăvoința lui e ploaie De primăveri, căzând vioaie.

¹⁶Mult mai de preț e dobândirea Înțelepciunii, ca lucirea Dată de aurul curat; Pricepere de-ai câștigat, Vei fi cu mult mai fericit, Decât argint de-ai fi primit.

¹⁷Neprihănitul e dator Să își păzească-al său picior De rele; sufletu-și păzește Cel care calea-și îngrijește.

¹⁸‘Naintea morții, e mândria; Iar a căderii e trufia.

¹⁹Mai bine e să te smerești Cu cei blânzi, decât să-mpărțești Prada cu oamenii cei mari, Plini de mândria că sunt tari.

²⁰Să cugeți – cât ești pe pământ – La al lui Dumnezeu Cuvânt, Ca fericirea s-o găsești; În El, încrezător de ești, El te va face fericit.

²¹Când „priceput” omu-i numit, Are o inimă-nțeleaptă, Ce-mparte judecata dreaptă; Dulceața buzelor mărește Știința celui ce vorbește.

²²Înțelepciunea e izvorul De viață, pentru muritorul Ce-o stăpânește. Dar se știe, Căci cel nebun, prin nebunie, Are să fie pedepsit.

²³Prin vorbă, fost-a dovedit Omul cu inimă-nțeleaptă Și de la el, mereu, se-așteaptă Învățături noi, sănătoase.

²⁴Cuvintele prietenoase, Sunt ca un fagure de miere: Dulci, dătătoare de putere, Dau sănătate trupului Și îndulcesc sufletul lui.

²⁵Sunt multe căi care par bune, Dar la sfârșit, se poate spune Dacă la moarte au condus, Sau dacă înspre viață-au dus.

²⁶Omul acel care muncește, Doar pentru sine se trudește; Căci foamea doar când îl atinge, Ca să muncească-l va împinge.

²⁷Omul care-i stricat din fire, Va pregăti nenorocire, Iar gura-i e cuptor încins, În care arde foc nestins.

²⁸Omul ne-astâmpărat stârnește Certuri și dezbinări urzește Acela care-i pârâtor.

²⁹Omul care-i asupritor, Pe-al său aproape-l amăgește Și-l duce de se prăpădește.

³⁰Dacă-și închide cineva Ochii și va gândi, cumva, La lucruri rele și stricate, Omul acela – din păcate – Fărădelegi a săvârșit, Căci răul l-a și făptuit.

³¹Părul cel alb e o cunună Pe care poate să o pună Neprihănirea – ea o are, Ascunsă, pe a ei cărare.

³²Cel care-ncet e la mânie, Mai prețuit are să fie Decât viteazul cântărește; Omul care se stăpânește Este cu mult mai prețuit Decât e cel ce-a cucerit Cetăți, prin a lui vitejie.

³³Sorții se-aruncă – cum se știe – În poala hainei, dar mereu, Alegerea-i la Dumnezeu.