Proverbs 15
1 Răspunsul blând stinge furia; Cel aspru ațâță mânia.
2 Limba-nțeleptului știință Împarte, cu bunăvoință; Dar cei nesocotiți – se știe – Împroașcă-n jur doar nebunie.
3 Prezenți, ochii lui Dumnezeu, În orice loc vor fi, mereu; Nimeni – bun, rău – de a Sa față, Ascuns nu este. Pom de viață,
4 O limbă dulce se vădește; Dar multe suflete zdrobește O limbă care e stricată.
5 Netotul doar dispreț i-arată Tatălui său care ar vrea Învățătură să îi dea; Acela însă e deștept Și tot mereu mai înțelept, Care ia seama la mustrare.
6 Neprihănitul belșug are; Dar omul care este rău, Se tulbură-n venitul său.
7 Cel înțelept știință are Să semene; însă cel care Nesocotit e, ia drept plată Numai o inimă stricată.
8 Luată-i jertfa răului, Drept scârbă-n fața Domnului; Lui Dumnezeu îi e plăcută Doar rugăciunea ce-i făcută De oamenii neprihăniți.
9 Numai aceia sunt iubiți, Ce caută neprihănire; Dar calea, celui rău din fire, Îi e urâtă Domnului.
10 Cel care lasă calea Lui, E aspru pedepsit; la fel Se va-ntâmpla și cu acel Care mustrarea o urăște: Pe-acela moartea îl lovește.
11 Ținutul morții de-i știut, Dacă Adâncu-i cunoscut Și-i gol în fața Domnului, Cu-atât mai mult, a omului Inimă fi-va cunoscută De Cel de care-a fost făcută.
12 Cel cari batjocuri a lucrat, Nu-i place să fie mustrat; De-aceea nu-i plac cei deștepți Și nu merge la înțelepți.
13 Inima veselă lucrează Și fața o înseninează; Când inima s-a întristat, Și duhul e îngândurat.
14 Cei pricepuți cată știință, Sporindu-și a lor cunoștință; Dar nebuniei, îi va cere Omul nesocotit, plăcere.
15 Viața celui nenorocit Doar grea va fi, necontenit; Când inima e mulțumită, Omul, o viață fericită, Are să ducă ne-ncetat, Ospăț fiindu-i, necurmat.
16 Mai bun îi este omului, Puțin, cu frica Domnului, Decât averea dobândită, De tulburare însoțită.
17 Mai bun e prânzul încropit Doar din verdețuri și-nsoțit Cu dragoste și udătură, Decât boul cel gras, cu ură.
18 Omul cari iute izbucnește, În juru-i, certuri doar stârnește; Cel care-ncet e la mânie, Să potolească cearta, știe.
19 Hățiș de spini – află acum – Este al leneșului drum; Drumul celui neprihănit Întotdeauna-i netezit.
20 Fiu-nțelept are să fie, Pentru-al său tată, o mândrie; Nesocotitul dovedește Că mama își disprețuiește.
21 Pentru cel prost, o bucurie, Îi este a sa nebunie; Dar cel care e înțelept, Va merge doar pe drumul drept.
22 Planuri, nicicând, nu izbutesc, De-s lipsă cei ce chibzuiesc; Dar izbutesc când sunt mulți sfetnici Care se dovedesc că-s vrednici.
23 Omul e bucuros când poate, Singur, răspuns să dea, la toate; Și ce bună-i vorba rostită Tocmai la vremea potrivită.
24 Pe calea vieții este dus Cel înțelept, mereu mai sus, Și e ferit al său picior De locuința morților – De acel loc primejdios Aflat în părțile de jos.
25 Pe cel ce-i mândru și pe-ai lui Îi surpă mâna Domnului; Dar ale văduvei hotare Le întărește-al Său braț tare.
26 E gândul rău al omului, Urât în fața Domnului; Plăcute-n fața Celui Sfânt, Doar vorbe prietenoase sânt.
27 Celui avar câștigu-i place, Și-n casă tulburare face; Dar cel cari mita o urăște, Acela viață dobândește.
28 Neprihănitul s-a gândit Și-abia pe urmă a vorbit; Cei răi au să se năpustească, Cu răutăți ca să stropească.
29 Domnul mereu se-ndepărtează De cei cari pentru rău lucrează; Însă acei ce sunt curați, În rugăciune-s ascultați.
30 Privirea, cu prietenie, Dă inimilor veselie; Veștile bune-au întărit Oasele care-au obosit.
31 Urechile ce iau aminte La înțeleptele cuvinte Care spre viață sfătuiesc, Acelea veșnic locuiesc În mijlocu-nțelepților.
32 Acel care mustrărilor Întoarce spatele, vădește Că sufletu-și disprețuiește; Cel cari mustrări va asculta, Pricepere va căpăta.
33 Frica de Dumnezeu învață Înțelepciunea și dă viață; Smerenia cinste dobândește Și-n fața slavei ea pășește.