Matthew 26— BIV2014

¹După ce-a isprăvit, Iisus, Discipolilor Săi, le-a spus:

²„Doar peste două zile, noi Vom ține Paștele. Apoi – Pentru că timpul s-a-mplinit – El, Fiul, fi-va răstignit.”

³Atuncea, preoții cei mari, Bătrâni din sfat și cărturari, În curtea marelui preot, S-au adunat, de peste tot – Din întregul Ierusalim.

⁴„Caiafa! Să ne sfătuim!” – I-au zis, căci era preot mare. S-au înțeles să Îl omoare. Din vorbe, vrut-au să-I întindă Un laț, cu vicleșug să-L prindă.

⁵Au hotărât a face toate, Chiar după Paște. „Nu se poate” – Și-au zis – „acum, să-L arestăm, Căci trebuie ca să păstrăm Calmul, în timpul Paștelor, Spre liniștea noroadelor. Să treacă praznicul, și-apoi, Vom pune mâna, pe El, noi!”

⁶Iisus, la Simon, locuia – Leprosul – în Betania.

⁷Era la masă așezat Iisus, când s-a apropiat Femeia, de scaunul Lui, Ducând pe vârful capului, Un vas de alabastru, plin Cu un mir scump și foarte fin, Plin de miresme. A lăsat Jos vasul și-apoi a turnat Mirul, pe capul lui Iisus.

⁸Atuncea, ucenici-au spus: „Ce rost, astă risipă, are, Când noi, pe acest mir, pe care, Pe capul Tău, ea l-a turnat,

⁹Vânzându-l scump, am fi luat Mulți bani, să-i dăm săracilor?”

¹⁰El zise ucenicilor: „De ce îi faceți supărare, Femeii ăsteia, voi, oare, Când, un frumos gest, a făcut?

¹¹Pe cei săraci, voi i-ați avut Și îi aveți cu voi, mereu. Pe Mine, însă, vă spun Eu, Nu-ntotdeauna Mă aveți.

¹²Acuma, dacă să știți vreți, Aflați că ea n-a risipit Mirul, ci doar M-a pregătit, Pe Mine, pentru-ngropăciune.

¹³Încă ceva am a vă spune: Oriunde, propovăduită E Evanghelia, vestită Va fi și fapta ce-a făcut Femeia, precum ați văzut.”

¹⁴Din ucenici, din doisprezece Unul, grăbit a fost să plece, La preoți, căci iubea mult banul. Era Iuda Iscarioteanul, Discipolul care s-a dus,

¹⁵La preoții cei mari, și-a spus: „Cât, oare, ați putea să-mi dați, De vă ajut să-L înhățați, Pe-acest Iisus? Ce-am de primit?” Atuncea, ei i-au cântărit Treizeci de-arginți. El i-a luat

¹⁶Și-apoi, mereu, a căutat Prilej, ca pe Învățător, Să-L poată da pe mâna lor.

¹⁷Când praznicul a început, Toți ucenici-ndat’ au vrut Ca să Îi pună o-ntrebare: „Ne spune, unde ai vrea, oare, Să stai la masa Paștelor, În praznicul Azimelor?”

¹⁸El zise: „Mergeți în cetate Căci gata sunt, acolo, toate. Un om anume-o să-ntâlniți, Căruia, astfel, să-i vorbiți: „Învățătorul nostru vine Aici, și ne-a trimis la tine, Să-ți spunem: „Iată, vremea Mea Se-apropie. Acum, aș vrea, În casa ta să mă așez, Ca Paștele să le serbez, Cu ucenicii.” Ei s-au dus

¹⁹Și au făcut tot ce le-a spus, Căci Paștele le-au pregătit.

²⁰Când înserarea a venit, Iisus, în casă, a intrat Și cu cei doisprezece-a stat, În jurul mesei. El, apoi,

²¹Le zise: „Unul, dintre voi, O să Mă vândă”. S-au speriat,

²²Atuncea, toți și-au întrebat, Voind să știe fiecare: „Doamne, nu-s eu acela, oare?”

²³Privind în jurul Său, Iisus Le-a zâmbit blând și-apoi le-a spus: „Cel ce cu mine va întinde Mâna în strachină, Mă vinde.

²⁴Să știți că Fiul omului – Cum este scris – pe drumul Lui, Va merge, către al Lui țel. Dar vai va fi de omu-acel, Prin care, El este vândut!. Mai bine, nu s-ar fi născut!”

²⁵Iuda a-ntins, cu El, iar când, „Sunt eu, cel care-am să te vând?”, L-a întrebat uimit, Iisus, „Da, vânzătorule!”, i-a spus.

²⁶Iisus, o pâine, a luat; După ce-a binecuvântat, A frânt-o în bucăți mai mici, Pe care-apoi, la ucenici, Le-a dat, spunându-le: „Luați Pâinea aceasta, și-o mâncați. Acesta este trupul Meu.”

²⁷Luând cupa, Lui Dumnezeu, I-a mulțumit și-apoi, le-a dat-o. Când ucenicii au luat-o, „Beți toți din ea” – le-a zis Iisus –

²⁸„E al Meu sânge. El e pus, Să întărească, pe pământ, Acuma, noul legământ. Se varsă, pentru mulți, spre-a lor Iertare, a păcatelor.

²⁹Din rodul viței, n-am să beau, Până atunci când am să stau, La Tatăl, în Împărăție. Când acea zi are să vie, Vinul cel nou, Eu îl voi bea, Cu voi, șezând alăturea.”

³⁰După ce masa au sfârșit, Cântul de Paști, obișnuit, Cu toții l-au cântat în cor. Spre muntele Măslinilor,

³¹Plecară-apoi. Ajungând sus, În vârf de munte, Domnu-a spus: „Iată, vreau să vă dau de știre, Că pricină, de poticnire – În mine – toți o să găsiți, În astă noapte. Căci, să știți, E scris: „Păstorul Îl voi bate Și risipite vor fi toate Oile turmei”. Dar apoi,

³²Voi învia și merge-voi, ‘Naintea voastră-n Galileea.”

³³Petru a spus: „Chiar când aceia, Cari sunt aflați cu noi, aici” – Și-a arătat spre ucenici – „Se-mpiedică, n-am să-Ți găsesc Motive, să mă poticnesc!”

³⁴Iisus i-a zis: „Adevărat Îți spun, că nu va fi cântat Cocoșul – chiar în noaptea asta – Și-atunci, când va veni năpasta, Ai să te lepezi, de trei ori, Chiar tu, de Mine, până-n zori.”

³⁵Petru răspunse: „Și să mor, Tot nu mă leapăd! Trădător, Nu sunt, și știi aceasta, bine! Nu mă voi lepăda de Tine!” Toți ucenici-au spus la fel, Că nu se lepăda de El.

³⁶S-au dus într-un loc îngrădit, Ce Ghetsimani era numit. Acolo-a zis Iisus: „Vegheați! Plec să Mă rog! Voi așteptați!”

³⁷Luă pe Petru – dintre ei – Și pe fiii lui Zebedei. Mâhnit, El S-a simțit deodată, Iar către cei trei zise: „Iată

³⁸Că sufletu-Mi e obosit… De întristare e lovit… Abia poate să o mai poarte, Căci întristarea e de moarte. Rămâneți să vegheați, cu Mine, Și poate-am să Mă simt mai bine.”

³⁹Apoi, puțin, S-a-ndepărtat, S-a prăbușit și S-a rugat: „Tată, iată a Mea dorință: Te rog, dacă e cu putință, Îndepărtează ăst pahar, Ce Mi-a fost dat, de Mine; dar, Nu vrerea-Mi fie-nfăptuită, Ci voia-Ți, vreau a fi-mplinită.”

⁴⁰Când rugăciunea Și-a sfârșit, Pe ucenici, El i-a găsit Dormind. „Ce! N-ați putut să stați, Un ceas, cu Mine, să vegheați!” – I-a zis lui Petru; iar apoi,

⁴¹„Vegheați! Rugați-vă și voi!” – Le spuse – „Ca să nu cădeți În vreo ispită, căci vedeți Că duhu-i plin de râvnă, iar Carnea-i neputincioasă dar.”

⁴²De ucenici, S-a-ndepărtat Și-a mers, din nou, de S-a rugat, Zicând: „Tată, de nu se poate Să-ndepărtezi relele toate, De Mine – trebuind să iau Acest pahar și să îl beau – Atunci, nu vreau, zădărnicită Să-ți fie voia, ci-mplinită!”

⁴³S-a-ntors, apoi, la ucenici, Dar i-a găsit dormind, căci nici De astă dată, n-au vegheat Și iarăși, somnul i-a furat.

⁴⁴Iisus, din nou, i-a părăsit, Ca să se roage, și-a găsit Un loc, unde S-a așezat. A treia oară S-a rugat, Și-aceleași vorbe le-a rostit.

⁴⁵L-a ucenici, a revenit, Spunându-le: „Acum, dormiți! Puteți ca să vă odihniți! Timpul, Fiului omului, S-a împlinit, iar soarta Lui E-n mâinile oamenilor, Căci e lăsată-n seama lor.

⁴⁶Sculați! Al vost’ Învățător E căutat, de vânzător!”

⁴⁷Pe când Iisus, încă, vorbea, Iuda, de ei, se-apropia – De gloată însoțit – să-L lege. Armați cu săbii și ciomege, Gloata aceea de strânsură – Toată acea adunătură – Trimisă-a fost, după Iisus, De preoții cei mai de sus Și de bătrânii lor, din sfat.

⁴⁸Semn, vânzătorul a lăsat, Celor care erau cu el: „Învățătorul e acel, Pe care, eu am să-L sărut. Când vi-L fac, astfel, cunoscut, Veți tăbărî să-L înhățați!”

⁴⁹Apoi – urmat de-ai săi fârtați, De la distanță – de Iisus, Apropiindu-se, I-a spus: „Învățătorule! A-Ți spune, O vorbă am: cu plecăciune!” Vorbindu-I, s-a apropiat Și, pe obraz, L-a sărutat.

⁵⁰„Prietene, ce ai venit Să faci, fă dar, pân’ la sfârșit!” – Lui Iuda, i-a răspuns Iisus. Gloata, atunci, mâna a pus, Pe El, și nu L-a mai scăpat.

⁵¹Un ucenic a încercat Să-I sară-n ajutor. Grăbit, A scos sabia și-a lovit Pe-un om, chiar lângă el aflat. Astfel, urechea i-a tăiat, Unui rob al preotului.

⁵²Atuncea, ucenicului, Iisus i-a zis: „Pune-o la loc. Așează-ți sabia în toc. Cel ce de ea s-a folosit, De sabie va fi lovit, Și moartea-i va veni prin ea.

⁵³Crezi că, pe Tatăl, n-aș putea Să-L rog, să-Mi dea ajutorare? Doar peste doișpe legiuni are, De îngeri, gata pregătite, Pe care le-ar putea trimite, Dacă le-aș cere, imediat!

⁵⁴Însă, așa de-aș fi lucrat, Cum oare s-ar fi împlinit Tot, ce-n Scripturi, a fost vestit?”

⁵⁵Apoi, S-a-ntors ca să privească Adunătura omenească, Pe-a cărei mână, a-ncăput. Când plini de ură i-a văzut, Pe cei din juru-I, le-a vorbit: „Voi, după Mine, ați ieșit, Armați cu săbii și ciomege, Ca după-un călcător de lege – De parcă aș fi un tâlhar – Ca să Mă prindeți. Uitați dar, Că-n toate zilele, ședeam În Templu, unde, învățam Noroadele. Iată, mereu, În al vost’ mijloc, am fost Eu, Și-atunci, nu M-ați întemnițat.

⁵⁶Toate, acum, s-au întâmplat, Spre-a se-mplini ce a fost scris, Ceea ce prin proroci s-a zis.” Toți ucenicii au fugit, Lăsându-L singur, părăsit, În mâna cetei de tâlhari Și-a preoților celor mari.

⁵⁷În fața lui Caiafa, dus, A fost, apoi, Domnul Iisus. Lângă Caiafa, se aflau Mulți cărturari; îl însoțeau Și vârstnicii norodului, Pândind venirea Domnului.

⁵⁸Petru, din umbră, L-a urmat, Pân’ la Caiafa și-a intrat În curțile preotului, Șezând, apoi, cu-aprozii lui, Sfârșitul să îl urmărească.

⁵⁹Toți căutau ca să găsească – Preoți, bătrâni și cărturari – Pe cineva, vreun martor cari, O mincinoasă mărturie, Să facă și motiv să fie, În contra lui Iisus, prin care, Să poată ca să Îl omoare.

⁶⁰Deși mulți martori le-au venit, Pe nimeni, însă, n-au găsit, Pentru-a depune-o mărturie, Prin care-nvinuit să fie. La urmă, doi, tot s-au aflat.

⁶¹Ei ziseră: „L-am ascultat Spunând: „Templul Lui Dumnezeu, Îl stric și, în trei zile, Eu, La loc, pot să îl reclădesc.”

⁶²Auzind ceea ce vorbesc, Din jilțul său, s-a ridicat Marele preot și-a-ntrebat: „I-auzi pe-acești oameni ce zic? Tu nu ai de răspuns nimic?”

⁶³Iisus tăcea, privind în jur. Preotu-a zis atunci: „Te jur Pe Dumnezeu cel viu, că-I ești Fiu și Hristos, cum ne vorbești!”

⁶⁴„Da! Eu sunt!” le-a răspuns Iisus „Ba mai mult, iată ce-am de spus: De-acum, Îl veți vedea, mereu, La dreapta, lângă Dumnezeu, Șezând, pe Fiul omului, Căci braț e, al puterii Lui. Pe norii cerului, și voi, Îl veți vedea venind, apoi!”

⁶⁵Marele preot s-a sculat Și hainele și-a sfâșiat, Țipând într-una: „A hulit! Acum, cu toți L-ați auzit! Deci, ce nevoie mai avem De martori, când, chiar noi suntem Martori, la ce-a mărturisit?! Cu noi, de față, a hulit!

⁶⁶Spuneți! Care-i părerea voastră?” „E vinovat, în fața noastră” – Întreg soboru-a glăsuit – „Cu moartea, fie pedepsit!”

⁶⁷Astfel, Iisus a fost lăsat, Celor din sală; L-au scuipat Drept în obraz, L-au pălmuit Și-apoi, cu pumnii, L-au lovit,

⁶⁸Zicând: „Hristoase, prorocește! Cine e cel ce Te lovește?”

⁶⁹Petru, în curte, s-a aflat, Cu alții stând, când, observat, Fost-a de-o slujnică. La el, Aceasta merse: „Cu Acel Iisus, venit din Galileea, Și tu ai fost!” – i-a zis femeia.

⁷⁰„N-am fost! Și nu-i adevărat! Nu știu ce spui” – s-a lepădat Petru, în fața tuturor.

⁷¹Când a ieșit însă-n pridvor, O alta l-a zărit și-a spus: „Și-acesta fost-a cu Iisus!”

⁷²S-a lepădat, cu jurământ, Petru, zicând: „Vă jur! Nu sânt, Din ceata omului Acel!”

⁷³Dar alții au venit la el, Spunându-i: „Nu-ncape-ndoială, Că-omu-acesta ne înșeală. Tu ești din ceata lui Iisus! Deci, în zadar, limba ți-ai pus, Minciuni, să ne trimită-n stol, Căci vorba ta te dă de gol!”

⁷⁴Petru-ngrozit, iar s-a jurat Și-n urmă, s-a și blestemat, Zicând: „Eu nu știu cine este, Omul Acesta!” Când, de veste, Însă, a prins că a cântat Cocoșul, brusc s-a deșteptat,

⁷⁵Și-ndată și-a reamintit Tot ce Iisus i-a povestit: „Petre, îți spun adevărat, Că încă nu va fi cântat Cocoșul – chiar în noaptea asta! – Și-atunci, când va veni năpasta, Chiar tu, de Mine, de trei ori, Ai să te lepezi, până-n zori.” Cu inima îndurerată, De remușcare măcinată, Petru – cu chipul ca de var – Plecă să-și plângă-al său amar.