Mark 13
1 Când a sfârșit de cuvântat, Iisus, din Templu, a plecat. Atunci, un ucenic de-al Lui, Înspre clădirea Templului, A arătat, plin de-ncântare, Spunându-I: „Uite, ce zid are! Ce pietre mari s-au folosit, Atuncea, când s-a construit!”
2 El zise, ucenicului: „Vezi măreția zidului? Să știi dar, că zidirea toată Are să fie dărâmată; Piatră pe piatră n-o să stea, Nimic nu va mai rămânea!”
3 Pe Muntele Măslinului, Iisus și ucenicii Lui, Urcară-apoi. Când s-au oprit, Cu toți, spre Templu, au privit. Acolo, Petru și Andrei, Ioan și Iacov au fost cei Cari, după ce s-au așezat, Lângă Iisus, au cuvântat:
4 „Acuma, despre ce ne-ai spus, Avem, niște-ntrebări, de pus: Când oare, au să se-mplinească Toate? Ce semn o să vestească Atunci, că timpul s-a-mplinit?”
5 Iisus, privindu-i, le-a vorbit: „Băgați de seamă! Nu cumva, Să vă înșele cineva!
6 Fiindcă, în Numele Meu, Mulți vor veni, zicând: „Sunt eu! Eu sunt Hristosul!” Voi, vegheați, Pentru că mulți vor fi-nșelați.
7 Când, de războaie, auziți, Când vești de lupte doar, găsiți, Pe buzele oamenilor, Nu vă speriați de vorba lor; Căci lucrurile auzite – Toate – vor trebui-mplinite. Să nu vă temeți, nicidecum – Sfârșitul nu va fi acum.
8 Un neam va fi împotriva Altui, și ridicase-va – Să lupte – o împărăție, În contra altei. Au să fie Cutremure pe-alocurea, Va bântui și foametea; Și tulburări, pe-acest pământ, Atunci, vor fi. Dar ele sânt Începerea durerilor.
9 În mâinile oamenilor, Voi veți ajunge. Să luați, Seama, la voi și să vegheați, Căci veți fi duși în judecată, Și-n sinagogi au să vă bată. Duși fi-veți, fără nici o vină – Ci numai din a Mea pricină – În fața dregătorilor Și chiar a împăraților, Să le slujiți de mărturie.
10 Dar, mai ‘nainte ca să vie Tot ceea ce v-am povestit, Cuvântu-Mi fi-va răspândit, Căci Evanghelia ce-i vestită, Trebuie propovăduită La Neamuri, în ținutul lor, Spre folosința tuturor.
11 Când mâinile, pe voi, vor pune, Nu vă gândiți la ce veți spune. Ce trebuie ca să vorbiți, În acel ceas o să primiți, Căci Duhul Sfânt o să vorbească Prin voi, și o să vă-nsoțească.
12 Un frate-n vremi ce nu-s departe, Pe altul, îl va da la moarte, Iar tații, pe copii lor. Fii-n contra părinților, Vor merge și-i vor omorî.
13 Lumea, pe voi, vă va urî, Din pricina Numelui Meu. Dar cel care va ști, mereu, Să rabde, până la sfârșit, Are să fie mântuit.”
14 „Iată că vă mai dau o știre: A „urâciunii pustiire”, Atunci când veți vedea că șade În locu-n care nu se cade – Cine citește să-nțeleagă Și-nvățătură să culeagă – Fugiți în munți, cei din Iudeea!
15 În ce-i privește pe aceia Care găsiți, atunci, fi-vor Pe-acoperișul caselor, Să nu coboare ca să-și ia Lucruri din casă, ci să stea Acolo, unde-au fost surprinși.
16 Atuncea, cei care-au fost prinși În câmp, să nu vină-napoi, Să își ia haina, ca apoi,
17 Să fugă! Vai, va fi de toate Femeile însărcinate! La fel va fi și de acele Care-alăptează! Vai, de ele!
18 Rugați-vă, necontenit, Ca tot ceea ce v-am vestit, În iarnă să nu se-mplinească.
19 Atuncea, o să bântuiască Un greu necaz – atât de mare – Cum n-a mai fost, nicicând, sub soare, De când e lumea-ntemeiată, Și cum nu va mai fi vreodată.
20 Însă, acele zile, toate, De Tatăl Meu, au fost scurtate, Căci dacă nu le-ar fi scurtat, Nimeni nu ar mai fi scăpat. Să fim dar, bine înțeleși: Din pricina celor aleși, Au fost scurtate. De cumva,
21 Atunci, va spune cineva: „Veniți cu toți să Îl vedeți! Hristos e-aici!”, să nu-l credeți;
22 Căci au să fie mulți Hristoși Și mulți, prorocii mincinoși. Vor face semne, minuni mari, Spre-a-i înșela chiar pe cei cari Au fost aleși. Deci, țineți minte:
23 Că v-am spus, totul din ‘nainte!
24 După acel timp de necaz, Chiar soarele, al său obraz Și-l va întuneca, iar luna Nu-și va mai da, ca-ntotdeauna, Lumina-i albă argintată, Căci și ea fi-va-ntunecată;
25 Iar de pe boltă, măturate, Sunt stelele. Cutremurate, Puterile cerurilor Vor fi, iar în înaltul lor
26 Atuncea, o să se zărească, Pe nori, cum are să sosească – Cu slava și puterea Lui Eternă – Fiul omului.
27 Pe îngerii Săi, îi va pune Să meargă și să îi adune Pe toți care-s ai Lui aleși. Din patru vânturi, ei, culeși – Din marginile cerului, La capătul pământului –
28 Vor fi, atunci. Pildă luați, De la smochin, și învățați: Căci dacă el își frăgezește Mlădița, și-apoi înfrunzește, Voi știți, cu toți, că în curând,
29 Sosește vara. La fel, când, Tot ceea ce v-am povestit, Vedea-veți că s-a împlinit, Că Fiul omului sosește, Să știți atunci! La ușă este!
30 Adevărat vă spun Eu: iacă, Neamul acesta n-o să treacă, Până când tot ce v-am vestit, Nu o să fie împlinit.
31 Va trece cerul și pământul, Dar nu va trece-n veci cuvântul Care a fost rostit de Mine. Al Meu cuvânt, veșnic, se ține!
32 Despre-acea zi, despre-acel ceas, Nu știe nimeni. Au rămas, Numai de Tatăl Meu, știute – Nici Mie nu-Mi sunt cunoscute.
33 Băgați de seamă, și vegheați! Necontenit, să vă rugați, Ca pregătiți să stați, mereu, Pentru-acea zi, în ceasul greu.
34 Atuncea, întâmpla-se-va, Ca și când pleacă, cineva, În altă țară și își lasă, La robii săi, avere, casă Și tot ce a mai adunat; Putere, robilor, le-a dat, Și-apoi, a spus, la fiecare, Ce fel de datorie are. Portarului, i-a poruncit, Să stea de veghe, neclintit.
35 La fel, și voi: atenți să fiți! Vegheați într-una, căci nu știți, Stăpânul casei, când sosește – În prag de seară se ivește, În miez de noapte, poate, vine; Sau poate, tot atât de bine, La cântecul cocoșilor, Ori la ivirea zorilor.
36 Vă temeți dar, că neștiind Când vine, nu cumva, dormind, Să vă găsească! Ascultați,
37 Un sfat vă dau la toți: vegheați!”