1Când lumea, iar, s-a adunat, Iisus, cuvântul, a luat Și-a zis: „Vă spun o pildă dar: A fost un vrednic gospodar, Care, o vie, a sădit. După ce locu-a-mprejmuit, Un teasc, în mijloc, a săpat Și-apoi, un turn a ridicat. Sfârșind munca, iar acea vie, Dorind, lucrată ca să fie, Unor vieri a arendat-o Și, liniștit, el a luat-o Spre altă țară-n treaba lui;
2Însă, la vremea rodului, Trimise-un rob, să i se dea, Partea ce i se cuvenea, Din roade; dar, când l-au văzut,
3Pe rob, vierii l-au bătut. Din vie-apoi, l-au alungat Fără ca partea să-i fi dat.
4Atunci, stăpânu-a trimis iar, Pe un alt rob la vie, dar, Și el a fost batjocorit, Căci, rău, la cap, a fost rănit.
5Alt rob, stăpânul, a trimis, Însă, pe-acela l-au ucis. Cu alți robi s-a-ntâmplat la fel.
6Atunci, stăpânu-și zise-n el: „Ar fi mai bine – gândesc eu – Să îl trimit, pe fiul meu, Pentru că el va fi primit, Cu cinste.” Când l-au întâlnit
7Pe fiu, vieri-au zis: „Priviți! Moștenitorul e! Veniți Să îl ucidem, căci apoi, Moștenitori vom fi doar noi!”
8Ei au făcut precum au zis: L-au prins pe fiu și l-au ucis, Iar trupul, i l-au aruncat Afară-apoi, și au plecat, Făr’ a gândi la ce-o să fie.
9Atunci, însă, când o să vie Stăpânul, o să îi omoare. Va șterge, astfel, de sub soare, Pe-acei tâlhari, și o să dea – În urmă – via, altuia.
10Dar, oare, voi n-ați auzit, Sau în Scriptură, n-ați citit Faptul acesta, niciodată, Că „Piatra ce-a fost lepădată De meșterii zidari, e-adusă Și-n capul unghiului e pusă,
11Iar lucru-acesta-i așezat De Domnul, și e minunat”?”
12Când cărturari-au auzit Aceste vorbe, au voit Să pună mâna pe Iisus; Dar L-au lăsat și-apoi, s-au dus, Înspăimântați, căci se temeau, De gloatele ce-L însoțeau.
13Furioși că n-au făcut nimic, Au încercat un șiretlic: Irodieni și Farisei, Trimis-au la Iisus, iar ei Să-ncerce, curse, a-I întinde, Cu vorbe, ca să-L poată prinde.
14Aceștia-n fața lui Iisus, Înfățișându-se, au spus: „Învățătorule, venim, La Tine, pentru că noi știm, Că tot ce spui, e-adevărat. Norodului, i-ai arătat, Prin adevăr, a Domnului Cale; la fața omului, Tu, niciodat’, nu Te-ai uitat – De nimenea nu ți-a păsat. Ne spune așadar, cum vezi Problema birului? Ce crezi – Pentru că iată, noi nu știm! – Se cade, oare, să plătim Bir, la Cezar? Deci, Tu ce spui?
15Plătim sau nu, Cezarului?” Fățarnicul lor gând, ascuns, Iisus, îndată, l-a pătruns, Și-a întrebat: „De ce veniți, La Mine, să Mă ispitiți? Dați-Mi un ban!”, El le-a mai spus,
16Iar ei, în grabă, I-au adus, Banul cerut. „Ei, ce vedeți?” – I-a întrebat Iisus. „Spuneți, Al cui e chipul desenat Și slova ce s-a încrustat, Pe banu-acesta? Ale cui?!” „Toate-s ale Cezarului!” –
17Au răspuns ei. „E-adevărat! Atuncea, dați ce e de dat Cezarului, iar Domnului, Să-I dați ceea ce este-al Lui!” – Le-a zis Iisus. Ei s-au mirat, Și-nvinși, de-acolo, au plecat.
18Abia plecară Fariseii, Că și sosiră Saducheii – Cei cari nu cred în înviere – Voind să ceară o părere, De la Iisus. Unul a zis:
19„Învățătorule, ne-a scris Moise, că de-ntâmpla-se-va Și o să moară cineva, Fără să fi avut copii, Atuncea, fratele său – știi – Va trebui să se însoare Cu văduva acelui care Pierit-a, și să îi ridice Urmași – căci Moise așa zice.
20Iată, la noi au fost odat’, Frați, șapte. Primul s-a-nsurat Și a murit, făr’ a lăsa Vreun copilaș, în urma sa.
21Atunci, nevasta mortului, Rămase la fratele lui; Dar și acesta a murit. La fel, și-al treilea a pățit.
22Toți au pierit, fără urmași – N-a avut unul, copilași. După ce i-a-ngropat pe toți, Muri femeia. Dacă poți,
23Ne spune: când vor învia, Cu cine va rămâne ea? A cărui frate o să fie, Căci ea, la toți, le-a fost soție?”
24Iisus a zis: „Vă rătăciți. Scripturile, voi nu le știți, Nici nu cunoașteți, vă spun Eu, Puterile lui Dumnezeu.
25Când învierea va veni, N-au să se-nsoare oamenii, Și-asemenea îngerilor, În cerul Domnului, fi-vor.
26Dar pentru că ați pomenit Despre-nviere, n-ați citit Ceea ce Moise povestește – În carte – când de „Rug” vorbește? În acel loc, Moise a scris, Ceea ce Dumnezeu i-a zis: „Sunt Dumnezeul lui Avram, Isac și Iacov”. Dar voiam
27Să vă mai spun ceva și Eu: Aflați, însă, că Dumnezeu, E Dumnezeul viilor Și nicidecum al morților! Scriptura, însă, voi n-o știți Și tare vă mai rătăciți!”
28Un cărturar, ce-a ascultat Cuvintele ce s-au purtat, Știind că bine-a zis Iisus – În tot ceea ce El a spus, Acolo, Saducheilor – Se-apropie de-nvățător, Și-L întrebă: „Spune-mi, știi care E cea dintâi poruncă, oare?”
29Iisus, ochii, Și-a pironit, Pe cărturar, căci a voit – Mai înainte să-i răspundă – Să poată, gândul, să-i pătrundă. Apoi, nu după vreme multă, A zis: „Israele, ascultă! Al nostru Domn și Dumnezeu, Singurul Domn va fi, mereu!”,
30Și-apoi, „Pe Domnul”, s-a mai zis Să Îl iubești, precum e scris, „Cu inima, cu sufletul, Precum și cu tot cugetul!” Aceasta e porunca-ntâi – Porunca cea de căpătâi.
31A doua, asemănătoare, Este porunca următoare: „Aproapele să îți iubești, Precum tu însuți iubit ești De către tine, cu ardoare.” Asta-i porunca cea mai mare.”
32Când a sfârșit, vorba, Iisus, „Drept ai grăit!” – omul a spus. „Este un singur Dumnezeu, Și tot așa va fi mereu;
33Iar a-L iubi cu sufletul, Cu inima, cu cugetul, Și a-ți iubi aproapele, Mai mult e decât jertfele Și decât arderea de tot – Eu, cel puțin, așa socot.”
34Iisus văzu că a vorbit Cu meșteșug, și a rostit: „Nu ești departe – îți spun Eu – Măi omule, de Dumnezeu.” Apoi, nimeni nu I-a mai pus, Vreo întrebare, lui Iisus.
35Iisus, în Templu, a intrat Și tot norodul adunat, Învățătură, a primit. Apoi, aproape de sfârșit, Când toți stăteau atenți, Iisus, O întrebare grea, a pus: „Cum de zic, oare, cărturarii – Și-asemenea lor, toți mai marii – Despre Hristos, că îi e fiu Lui David? Oare, ei nu știu
36Ceea ce David a rostit, De Duhul Sfânt, însuflețit? Iată ce-a spus David, mereu: „Domnul a zis, Domnului meu: „Așează-Te la dreapta Mea, Până atunci când voi putea – Până când voi găsi o cale, Dușmani-Ți, sub tălpile Tale, Să Ți-I așez!” Deci, L-a numit
37Chiar David „Domn”, însuflețit De Duhul Sfânt. Vă-ntreb acum, De I-a spus „Domn”, atuncea, cum, Lui David, El îi este fiu? – Iată ce aș dori să știu!” Norodul care-n juru-I sta, Plin de plăcere-L asculta.
38Iisus, noroadelor, vorbea Și-nvățătură le dădea: „Feriți-vă de cărturari!” – Le spunea El. „Ei sunt cei cari, În haine lungi doar, se îmbracă Și, plecăciuni, vor să le facă Mulțimea, când trec prin piețe.
39În sinagogi și la ospețe, De-s invitați sau de sunt duși, Pe locurile dintâi, puși, Doresc să fie. Ei sunt cei
40Care-nghit casa văduvei. Lungi rugăciuni, ei fac pe stradă, Numai ca lumea să îi vadă. Dar toate, au să le plătească: Mare osândă-au să primească!”
41În fața visteriei, sta Iisus, cu-ai Săi, și se uita, Cum cei ce-n Templu pătrundeau, În visterie, bani puneau. Cei mai mulți bani au fost lăsați De cei care erau bogați.
42O văduvă veni și ea Și-apoi, puținul ce-l avea, Doi bani – întreaga-i avuție, De-un gologan – în visterie,
43A aruncat. Atunci, Iisus, Spre ucenici, S-a-ntors și-a spus: „Văzut-ați voi? Cu-adevărat, Această văduvă a dat Mai mult decât au dat toți cei, Care-au pus bani, ‘naintea ei,
44Căci, din prisosul lor, au dat; Dar ea, sărmana, a lăsat Tot ce avea, în visterie, Deși se zbate-n sărăcie; Bănuțul care îl avea, Ca să trăiască-i trebuia.”