Mark 11
1 Către Ierusalim, mergea Iisus. Încet, Se-apropia, De-ale Betaniei hotare – Lângă Betfaghe – iar în zare, Lucea piscul impunător Al Muntelui Măslinilor. Doi ucenici, El a chemat
2 Și-a zis: „Veți merge, imediat, În satul din ‘naintea noastră. Iată care-i menirea voastră: Decum, în sat, o să pășiți, De-ndată o să și găsiți Un măgăruș care-i legat. Pe el, nimeni n-a-ncălecat, Până acum. Voi îl luați, Și-apoi, la Mine, vă-nturnați.
3 Dacă se va-ntâmpla, cumva, Și-o să vă-ntrebe cineva, „Ce faceți?”, spre a lui știință, Veți spune: „Are trebuință Domnul, de el, dar – mai apoi – Îl va trimite înapoi.”
4 Cei doi, îndată, au pornit, Iar măgărușul l-au găsit, La un sătean, în bătătură, Lângă o ușă-n cotitură, Chiar lângă drum. L-au dezlegat, Iar când să plece, i-a-ntrebat
5 Unul din cei care ședeau Acolo, și la ei priveau: „Ce faceți? De ce-l dezlegați? De ce voiți să îl luați?”
6 Ei au răspuns cum li s-a zis, Iar omu-acela le-a permis Ca să îl ia. Apoi, l-au dus,
7 În fața Domnului Iisus Și, hainele, și-au așezat, Pe el. Iisus l-a-ncălecat,
8 Pornind la drum. Mulți au făcut, Din a lor straie, așternut, În fața Lui. Alții tăiau Ramuri, din câmp, și-mpodobeau Drumul Învățătorului.
9 Cei ce mergeau ‘naintea Lui – Precum și cei care-L urmau – De bucurie plini, strigau: „Osana! Binecuvântat E Cel ce ni S-a arătat, Care-n Numele Domnului, Sosește-acum! Osana Lui!
10 Să fie binecuvântată Împărăția ce se-arată! A lui David împărăție, Azi, binecuvântată, fie! Osana-n ‘naltul cerului! Osana! Slavă Domnului!”
11 Ierusalimul L-a primit, În prag de seară, primenit – De arșița dogoritoare – Prin dulce-a vântului, suflare. Iisus, în Templu, a intrat Și, din priviri, a cercetat Tot ce acolo se găsea; Dar întunericul creștea Și-atuncea, cu cei doisprezece, Iisus a hotărât să plece Către Betania și-apoi, În zori, să vină înapoi.
12 Când, din Betania-au pornit, În zori, Iisus a flămânzit.
13 El, de departe, a văzut, Un mic smochin ce a crescut Chiar lângă firul drumului. A căutat, în frunza lui, Gândind, vreo roadă, să găsească, Și foamea, să Își potolească. Însă, nimic nu a găsit, Căci n-a fost timpul de rodit.
14 Atunci, cuvântul, a luat Și, pe smochin, l-a blestemat: „Acum, în veacul care vine, Și-n vecii vecilor, din tine – Din rod, din ale tale fructe – Nimeni să nu se mai înfrupte!” Toți ucenici-au auzit Blestemul ce a fost rostit.
15 Când la Ierusalim sosiră, Ei, către Templu, se grăbiră. Iisus, în Templu, a intrat Și, mânios, i-a alungat Pe cei care negoț făceau; S-a dus la cei ce bani schimbau, Și mesele le-a răvășit; Apoi, privirea, Și-a oprit, Pe cei ce vindeau porumbei. Furios, S-a îndreptat spre ei, Și-ale lor bănci, le-a răsturnat.
16 Pe nimenea n-a mai lăsat, Cu vase-n Templu. La sfârșit, Celor prezenți, El le-a vorbit:
17 „Nu știți ce, în Scripturi, se spune? „O casă, pentru rugăciune, E casa Mea – e un loc sfânt, Al tuturor, de pe pământ. Dar voi sunteți aceia cari, O peșteră, pentru tâlhari, Din ea, acuma, ați făcut!”
18 Aceste vorbe n-au plăcut Preoților cei mai de seamă, Și nici vorbirea, fără teamă, A lui Iisus, nu le-a priit; De-aceea, ei s-au sfătuit, Cu cărturarii, și-ncercau Să-L prindă, însă, se temeau De furia norodului, Vrăjit de-nvățătura Lui.
19 Când înserarea se-așternea, Iisus, cetatea, părăsea.
20 În zori, când iarăși au trecut Înspre cetate, au văzut – Discipolii – cum s-a uscat Smochinul, ce-a fost blestemat, C-o zi în urmă, de Iisus.
21 Petru și-a amintit și-a spus: „Învățătorule, privește Acel smochin mic, care crește Acolo! Ieri, l-ai blestemat, Iar azi – sărmanul – s-a uscat!”
22 Iisus le-a zis atunci: „Mereu, S-aveți credință-n Dumnezeu!
23 Când cineva e ne-ndoit În al său crez, și-a poruncit, Chiar muntelui – plin de credință – „În mare, fugi!”, cu neputință Este de-a nu fi ascultat! – Crezând, chiar muntele-i mutat. De-n inimă nu s-a-ndoit, A căpătat lucrul dorit.
24 Vă spun, că lucrul ce-l cereți – Când vă rugați – să și credeți Că, deja, l-ați și căpătat, Căci astfel, el vă va fi dat.
25 Când în picioare vă rugați, Întotdeauna să iertați Pe cei ce v-au greșit. Astfel, Cu voi, va proceda la fel, Și Tatăl vostru Cel Ceresc, Iertând pe cei care-I greșesc.
26 Dar dacă voi nu veți ierta, Pe alții, nu veți căpăta Iertare, de la al vost’ Tată – N-o s-o obțineți, niciodată.”
27 Iisus, în Templu, a intrat. Îndată, fost-a asaltat, De mulți bătrâni și cărturari Și-apoi de preoții cei mari.
28 S-au strâns, în jurul lui Iisus, Și-o întrebare, ei I-au pus: „Cu ce putere-ai săvârșit Totul? De unde ai primit, Acea putere? Să ne spui!”
29 Iisus a zis, la rândul Lui: „Vă pun, și Eu, o întrebare, Iar dacă o să fiți în stare Să-Mi dați răspuns, atunci și Eu, Am să răspund, la rândul Meu.
30 Deci, iată ce am să vă cer: Botezul lui Ioan, din cer, Sau de la oameni, a venit?”
31 Ei, între ei, au șușotit: „Dacă, „din cer”, Îi vom răspunde, Va zice: „De-ați știut de unde E el, de ce nu l-ați crezut?”
32 Acum, cu toții am văzut Că gloata l-a crezut proroc, Pe-acel Ioan. Deci, nu e loc Să spunem, că botezul lui Vine din partea omului.
33 Mai bine – ca să nu greșim – Îi vom răspunde că „nu știm!” „Nu știți? Atunci, la rândul Meu” – Zise Iisus – „nu spun nici Eu, Cu ce putere am făcut Toate pe câte le-ați văzut!”