Luke 23— BIV2014

¹Iisus a fost înfățișat, Apoi, ‘naintea lui Pilat.

²Aici, cu toți s-au repezit, Să Îl pârască: „L-am găsit, La răzmeriță, ațâțând Poporul și împiedicând Lumea, de-a da Cezarului, Birul, ce se cuvine lui. De-asemenea, S-a proclamat Că e Hristos, că e-mpărat!”

³Când au sfârșit cu pâra lor, „Ești Rege al Iudeilor?” – Zise Pilat. „Da! Sunt!” – a spus, Privindu-l țintă-n ochi, Iisus.

⁴Pilat, apoi, a cuvântat: „Eu, nici o vină, n-am aflat,

⁵În El!” Ei, însă, stăruiau Și, mai înverșunați, strigau: „Noroadele-a întărâtat, Cu-nvățătura ce le-a dat! A început de prin Iudeea, Apoi aici și-n Galileea.”

⁶De Galileea, când Pilat A auzit, a întrebat, De nu cumva, omul Acel Este Galileean, și El.

⁷Aflând apoi, de la norod, Că-n stăpânirea lui Irod, Este Iisus, a cugetat – Chiar la Ierusalim aflat, Fiind Irod – că omu-Acel, Ar trebui trimis la el.

⁸Irod, văzându-L, pe Iisus, Venind, s-a bucurat nespus, Căci, să-L cunoască, a dorit, Pentru că multe-a auzit, Pe seama Lui, că se spunea. Acuma, el nădăjduia, Că o să-L vadă, în sfârșit, Cum o minune-a săvârșit.

⁹Multe-ntrebări, Irod a pus, Dar n-a răspuns, nimic, Iisus.

¹⁰Prezenți erau preoții mari, Precum și ai lor cărturari. Toți se-ntreceau, care de care, În a-L pârî cu-nverșunare.

¹¹Irod – și straja ce-o avea – Față de El, dispreț vădea. Batjocuri doar, I-au arătat, Iar după ce L-au îmbrăcat În niște haine lucitoare, Râzând, apoi, plini de-ncântare, Au hotărât ca, de îndat, Să Îl trimită, la Pilat.

¹²Irod și cu Pilat erau, Demult, certați – se dușmăneau – Însă, atuncea, s-a ivit Clipa, când s-au împrietenit.

¹³După-mpăcarea cu Irod, Pilat chemat-a mult norod, Strânse pe preoții cei mari, Precum și pe-ai lor cărturari, Și-a zis, privindu-L pe Iisus:

¹⁴„Pe omu-Acesta, L-ați adus, Aici, ca pe-un răufăcător. Ați spus că-i un ațâțător La răzmeriță. L-am luat, Și-n amănunt L-am cercetat, În fața voastră. V-am făcut Pe plac, așa precum ați vrut. Degeaba L-ați învinuit, Căci, vinovat, nu L-am găsit.

¹⁵Și nici Irod nu I-a aflat Vreo vină, căci L-a-napoiat La noi, așa cum ați văzut. Deci, Acest om nu a făcut Nimic, pentru a fi ucis, După cum voi, mie, mi-ați zis.

¹⁶Să-L bată, am să poruncesc, Însă apoi, Îl slobozesc.”

¹⁷Când Paștele se prăznuia – După tradiții – trebuia, Pilat să-i dea norodului, Un condamnat, pe voia lui.

¹⁸Întreg norodul a strigat: „Vrem pe Baraba, ‘liberat! În ce-L privește pe Iisus, La moarte trebuie-a fi dus!”

¹⁹Acel Baraba fost-a-nchis, Pentr-un omor ce s-a comis, Și o răscoală, în cetate.

²⁰Pilat, sperând că încă poate Ca, pe Iisus, să-L izbăvească, A-ncercat, gloatei, să-i vorbească.

²¹Norodul, însă, a răcnit: „Iisus să fie răstignit!”

²²A treia oară-atunci, Pilat, Mulțimile, le-a întrebat: „Totuși, spuneți-mi, ce-a făcut? Eu, nici o vină, n-am văzut, Pe care, Acest om s-o poarte, Să pot a-L condamna la moarte.”

²³Noroadele, în gura mare, Strigau – din ce în ce mai tare – Ca El să fie răstignit, Iar pân’ la urmă-au biruit, Căci preoții le împingeau, Să facă, precum ei voiau.

²⁴Când le văzuse stăruința, Pilat le-a-ndeplinit dorința

²⁵Și, astfel, l-a eliberat Pe cel ce fosta-ntemnițat Pentru răscoală și omor, Iar pe Iisus, pe mâna lor, El l-a lăsat – cum au cerut – Și au făcut, cu El, ce-au vrut.

²⁶Să-L răstignească, ei L-au dus, Însă, pe drum, mâna au pus, Pe-un om, cari Simon se numea Și, în Cirena, locuia. Pe acel Simon, ei l-au pus, Să ducă crucea, lui Iisus.

²⁷În urma lui Iisus, pășea O gloată mare, ce plângea – Mergeau, mulți, tânguindu-se, Cu pumni-n piept, bătându-se. Erau, cu oamenii acei – Acolo – și multe femei, Care boceau, necontenit.

²⁸Iisus, plânsul, le-a auzit, Și-atunci, S-a-ntors și-a cuvântat: „De ce, de plâns, v-ați apucat?! Nu Mă mai plângeți voi, pe Mine, Ci plângeți, pentru voi, mai bine, Și pentru-ai voștri fii! Căci iată,

²⁹Va fi o vreme-ntunecată, În care, astfel se va zice: „De cele sterpe, e ferice! – De pântecul ce n-a născut, De sânii care n-au avut Parte de prunci, de alăptat!”

³⁰Atuncea, mulți vor fi strigat: „Cădeți, peste noi, munților!” „Ne-acoperiți, dealurilor!”

³¹Copacului cel verde, dacă Așa îi fac, ce au să-i facă, Atunci, copacului uscat?”

³²Cu El, acolo, s-au aflat Și doi tâlhari. Oameni-acei Trebuiau răstigniți și ei, Pe deal, odată cu Iisus.

³³Când au ajuns cu toții, sus, Pe „Căpățâna”, i-au culcat Pe cruci și-apoi, le-au ridicat. În ăst fel, a ajuns Iisus, Între tâlhari, să fie pus – Pe unu-n dreapta-I l-așezară, Pe-altul la stânga-l ridicară.

³⁴„Nu știu ce fac, o Sfinte Tată” – Zicea Iisus – „Te rog, îi iartă!” Ale Lui haine-au împărțit, Așa cum sorți-au stabilit.

³⁵Erau mulți cei care ședeau, Pe „Căpățâna”, și priveau. Fruntași-și băteau joc de El, Zicând mereu: „Iată-L pe-Acel Care, pe mulți, i-a mântuit! Acuma, șade răstignit, Deși ar face foarte bine Ca să se mântuie pe Sine, Dacă-i Hristos! – cum spunea des, Că-i al lui Dumnezeu Ales!”

³⁶Ostașii Îl batjocoreau Și-oțet, să beie, Îi dădeau,

³⁷Zicând: „Dacă-mpărat, Tu ești, Peste Iudei, precum vorbești, Te mântuiește și pe Tine!”

³⁸De-asupra Lui, putea oricine, Ca să citească-n latinește, Grecește și în evreiește, În lemnul crucii, încrustat: „Peste Iudei, El e-mpărat”.

³⁹Chiar și tâlharul răstignit, Alături, L-a batjocorit: „Nu îi fi, oare, Tu, Hristos? Te mântuiește! Dă-Te jos, De ești în stare, iar apoi, Ne mântuiește și pe noi!”

⁴⁰Dar celălalt tâlhar, aflat Și el, pe cruce, l-a-nfruntat: „Chiar, nu te temi de Dumnezeu, De-așa vorbești, căci tu și eu, La fel, avem de îndurat Osânda care ni s-a dat?

⁴¹Pedeapsa ne e potrivită, Căci luăm plata cuvenită Pentru-ale noastre făr’ delegi. Dar omul-Acesta – înțelegi? – Din câte știm, din ce-am văzut Și-am auzit, rău, n-a făcut.”

⁴²Apoi, s-a-ntors către Iisus: „Doamne” – acel tâlhar I-a spus – „Aminte-adu-Ți, nu mă uita, Când, în Împărăția Ta, Veni-vei!” Domnul l-a privit

⁴³Și, cu blândețe, i-a vorbit: „Îți spun drept: nici o grijă n-ai, Căci azi, vei fi cu Mine-n rai.”

⁴⁴De la ceasul al șaselea Și până la al nouălea, Un întuneric a venit Și, țara, a învăluit.

⁴⁵Perdeaua-n Templu așezată, În două, fost-a sfâșiată, Iar soarele s-a-ntunecat.

⁴⁶Iisus, atuncea, a strigat: „Tată! Primește Duhul Meu! În a Ta mână, Îl las Eu!” După ce astfel a strigat, Domnul Iisus, Duhul, Și-a dat.

⁴⁷Sutașul care a văzut Tot ceea ce s-a petrecut, Speriat, pe Domnul, L-a slăvit, Spunând: „A fost neprihănit Omul Acest, cu-adevărat!”

⁴⁸Întreg norodul adunat, Când aste lucruri a văzut, În piept, cu pumnii, s-a bătut.

⁴⁹Toți cunoscuții lui Iisus, Femeile care s-au dus Din Galileea după El, Se strânseră pe dealu-acel. Mai la oparte, ei ședeau – Retrași de ceilalți – și priveau.

⁵⁰Era un om evlavios, Om bun și foarte credincios, Un sfetnic al Soborului – Iosif, era numele lui.

⁵¹El nu fusese-atunci la sfat, Când, pe Iisus, L-au condamnat. Iosif ședea-n Arimateea – Într-o cetate din Iudeea – Și aștepta și el, să vie A Domnului Împărăție.

⁵²El, grabnic, la Pilat, s-a dus, Să ceară trupul lui Iisus.

⁵³Jos, de pe cruce-apoi, L-a dat, Cu in curat L-a-nfășurat – În pânză – iar apoi L-a dus Și într-un nou mormânt L-a pus – Proaspăt, în stâncă sfredelit, Și pân-atunci, nefolosit.

⁵⁴Era în zi de Pregătire, Urmând să vină, peste fire – În urma ei – un nou Sabat. Când faptele s-au întâmplat,

⁵⁵Femeile – care s-au dus Din Galileea, cu Iisus – Erau cu Iosif și-au văzut Tot ce, acesta a făcut; Văzură, deci, mormântu-acel, Și trupul lui Iisus, în el.

⁵⁶Mir și miresme-au pregătit Ele, și-apoi, s-au odihnit, Așa cum Legea le-a cerut, Sabatul fiind început.