Lamentations 4
1 Vai, vai! Cum s-a mai nimerit Că aurul s-a înnegrit! Vai, vai! Cum s-a mai preschimbat, Acuma, aurul curat! Vai, vai! Cum s-au mai risipit Pietrele ce-au alcătuit Sfântul Locaș al Domnului, Pe marginile drumului!
2 Cum au ajuns a fi priviți Fiii aleși și prețuiți, Care sunt ai Sionului! Cum sunt priviți, azi, fiii lui, Aceia care se vădeau Că precum aurul erau! Ca niște vase, azi, ei sânt – Vase făcute din pământ – Ca o lucrare, așadar, A mâinilor unui olar!
3 Chiar și șacalii se așează, Cu grijă, și își alăptează Puii, dar fiica cea pe care Sărmanul meu popor o are, Fără de milă se vădește, Ca struțul care viețuiește Într-un ținut ce-i pustiit.
4 Sugarului i s-a lipit Limba, de cerul gurii – iată – Că e, de sete-acum, uscată. Pruncii cer pâine; nimenea, Însă, nu poate să le-o dea.
5 Aceia care au avut Hrană aleasă, au căzut, Pe ulițe și-au leșinat, Căci foametea i-a înhățat. Aceia care-au fost crescuți În purpură, fiind ținuți, Mereu, numai pe perne moi, De o grămadă de gunoi Ajuns-au, parte, a avea Și a se bucura de ea!
6 Căci vina fiicei cea pe care Sărmanul meu popor o are, Mai mare e, decât e cea Pe cari Sodoma o avea Și care fost-a nimicită De pe pământ, într-o clipită, Fără ca să fi pus – cumva – Mâna, asupră-i, cineva.
7 Acei care o cârmuiau, Strălucitori se dovedeau, Căci ei mai tare-au strălucit Decât zăpada, negreșit. Ei, mult mai albi, s-au arătat, Decât e laptele vreodat’.
8 Acum, a lor înfățișare Mai negricioasă ne apare, Decât este funinginea. Nu-i mai cunoaște nimenea Pe uliță căci, negreșit, De oase, pielea s-a lipit, Iar a lor față se arată A fi ca lemnul de uscată.
9 Cei cari de sabie-s loviți – Și pier – sunt mult mai fericiți, Decât cei cari ajung să cadă În gheara foametei drept pradă, Pentru că parte n-au avut De rodul care s-a făcut În câmp și astfel – negreșit – Puterile li s-au sleit!
10 Iată, cu toată mila lor, Ajuns-a carnea pruncilor Să fie fiartă, de femei, Pentru că, hrană, le sunt ei, În mijlocul necazului Precum și al prăpădului Căzut pe fiica cea pe care Sărmanul meu popor o are.
11 Domnul sleitu-Și-a urgia. Vărsat-a, în Sion, mânia Și-n temelii i-a pus un foc, Pentru a-l mistui pe loc.
12 Toți împărații care sânt Pe fața-ntregului pământ, Să creadă, nu ar fi putut – Și-asemenea n-ar fi crezut Nici oamenii pământului – Că al Ierusalimului Dușman, ajunge-va a-l bate Și că intra-va în cetate.
13 Faptul acest e rodul lor – A tuturor păcatelor – Făcute de ai săi preoți, Precum și de prorocii toți, Pentru că-n el, ei au vărsat Sângele cel nevinovat!
14 Cu acel sânge s-au mânjit. În urmă, ei au rătăcit Pe ulițe și nimenea Să se atingă, nu putea, De straiul lor cel îmbibat Cu sângele ce l-au vărsat.
15 „Vă depărtați, vă depărtați, Voi cei ce sunteți necurați!” – Li se striga – „Nu cumva, voi Să vă atingeți și de noi!” Când printre neamuri pribegeau Și fără țintă alergau, Li se zicea: „Să nu-ndrăznească, Aici, ca să mai locuiască!”
16 Domnul, pe toți, i-a-mprăștiat Atuncea când S-a mâniat Și către ei, n-a mai privit! Vrăjmașul care a venit, La preoți nu s-a mai uitat, Nici milă nu a arătat Față de cei bătrâni pe care, Sărmanul meu popor îi are.
17 Privirile ni se sfârșeau, Iar ochii noștri se roteau Zadarnic după ajutor! Cătam cu toții, rugător, Către un neam și-am tot sperat, Dar izbăvire nu ne-a dat.
18 Ai noștri pași pândiți erau, Căci să ne-mpiedicăm voiau Cu toții, ca să încetăm, Pe ulițe, să mai umblăm. Sfârșitul ni se-apropia Și timpul ni se împlinea… Da, se părea că, negreșit, Pieirea noastră a sosit!
19 Mai iuți decât se dovedeau Vulturii cerului erau Aceia ce ne-au prigonit. Pe munți și văi, ne-au fugărit. Chiar și-n pustie ne-au cătat, Căci ne-au pândit neîncetat.
20 Acela ce ne-a fost suflare A vieții – unsul cel pe care Îl avea Domnul – înadins, În gropile lor a fost prins. Prins a ajuns să fie el, Cu toate că ziceam astfel: „La umbră, sub ale lui ramuri, O să trăim noi, printre neamuri.”
21 „Saltă – mereu – cu veselie Și chiuie de bucurie Tu, fiică a Edomului, Stăpână a ținutului Din țara Uț, în care stai Și unde locuință ai! Însă potirul, să știi bine Că o să treacă și la tine. Vei bea și-ai să te amețești Și tu și-ai să te dezgolești!
22 Ascultă dar tu, cea pe care, Sionul, drept fiică, o are: Nelegiuirea, săvârșită De tine, este ispășită. Domnul nu are să mai vie Să te trimeată în robie. Dar ție, însă – cea pe care Edomul, drept fiică, o are – Are să-ți fie pedepsită Nelegiuirea săvârșită, Iar ale tale mari păcate, Pe față au să fie date.”