1„Aminte să-Ți aduci, de-ndat’, Doamne, de tot ce s-a-ntâmplat! Privește Doamne, către noi, Să vezi ocara noastră-apoi!
2Niște străini au dobândit Ceea ce noi am moștenit! Casele noastre le-au luat Cei cari în alte țări au stat!
3Acum, orfani ajuns-am – iată – Căci am rămas fără de tată. Mamele noastre s-au trezit Că văduve s-au pomenit.
4Apa, pe bani doar, o primim, Iar lemnele, noi le plătim.
5Dușmanii noști’ ne urmăresc Și îndârjiți ne prigonesc. Când obosim, nu ne dau tihnă Și n-avem loc pentru odihnă.
6Către Egipt, noi ne-am uitat Iar brațul ni l-am îndreptat, Apoi, către Asiria, Căci am sperat ca să ne dea Belșug de pâine, să mâncăm Și astfel să ne săturăm.
7Părinții au păcătuit, Însă cu toții au murit, Iar ale lor păcate-apoi, În lume, azi, le purtăm noi.
8Robii ajuns-au ca să fie Stăpânii noștri, în robie Și nu e nimenea să poată, Din ale lor mâini, să ne scoată.
9Pâinea pe care-o căutăm, Doar cu primejdie-o mâncăm, Pentru că viața noastră – iată – De sabie-i amenințată, Chiar dacă suntem în pustie.
10Pielea ajuns-a să ne fie Ca un cuptor și arde tare, De frigul cel pe cari îl are Doar fierbințeala foametei.
11Când, în Sion, pătruns-au ei, Femeile le-au necinstit. Aceeași soartă-au suferit Fecioarele cele pe care, Iuda, în țara lui, le are.
12Mai marii noștri-au fost luați De către ei și spânzurați. Pe cei bătrâni, nu i-au cinstit.
13Pe-ai noștri tineri i-au silit Ca să râșnească, ne-ncetat. Copii-au fost puși la cărat Poveri de lemne. Mulți slăbeau Și sub poveri se prăbușeau.
14Bătrânii nu mai merg să stea La poartă și de-asemenea Și tinerii au încetat Cu al lor cântec minunat.
15S-a dus a noastră bucurie, Făcând loc jalei ca să vie, Loc ca să ia jocurilor Avute de al nost’ popor.
16Cununa care s-a aflat, Pe capul nostru, a picat! E vai de noi, căci – negreșit – Cu toții am păcătuit!
17Dacă, în inimi ne-a intrat Durerea și s-a-ntunecat Privirea și a noastră frunte,
18E doar pentru că acel munte Ce este al Sionului E pustiit. Pe creasta lui, Numai șacali hălăduiesc, Căci ei, doar, îl mai locuiesc.
19Dar Tu, Doamne, împărățești Și pe vecie stăpânești. Scaunul Tău, cel de domnie, Din neam în neam are să ție!
20De ce dar, să ne uiți apoi, În vecii vecilor, pe noi? Și pentru ce să Îți dorești, Mult timp, ca să ne părăsești?
21Spre Tine-ntoarce-ne și-apoi, La Tine alerga-vom noi! Mai dă-ne zile, bunăoară, Precum au fost odinioară!
22Oare, de tot ne-ai lepădat? Atât de mult, te-ai mâniat? Peste măsură, oare-apoi, Să Te fi supărat, pe noi?”