Lamentations 3
1 Eu sunt un om care-a văzut Durerea, căci s-a abătut Asupra mea, nuiaua Lui, Cea a urgiei Domnului.
2 M-a dus, în beznă să mă țină, Să nu am parte de lumină.
3 El, zi de zi, în contra mea, Ale Lui mâini Și le-ntindea.
4 Carne și piele, mi-a lovit, Iar oasele mi le-a zdrobit.
5 În jurul meu, zid a-nălțat Și-n urmă m-a înconjurat Doar cu otravă și cu fiere Și mi-a adus multă durere.
6 Ca morții am ajuns la fel, Căci sunt în beznă dus, de El.
7 Un zid, în jur, mi-a ridicat – Ca să nu scap – și m-a legat În lanțurile cele grele.
8 Degeaba-s strigătele mele. Zadarnic Îi cer ajutor, Căci El este nepăsător Și nu primește ruga mea.
9 Aveam o cale, însă ea Se-nfundă, căci pietre cioplite, Pe ea, au fost îngrămădite, De către El. El mi-a strâmbat Cărările ce le-am urmat.
10 Ca și un urs, ca și un leu, El mă pândește tot mereu, Din locu-n care S-a ascuns.
11 Până la mine a pătruns Și căile mi le-a-ncurcat. În urmă, El S-a aruncat Asupră-mi și m-a pustiit.
12 Țintă, apoi, m-a rânduit, Pentru săgeata ce-a zburat Când arcul Și l-a încordat.
13 Săgețile din tolba Lui Mi-au rupt din carnea trupului Și în rărunchi mi s-au înfipt.
14 De râs sunt și-s batjocorit Mereu, în fața tuturor. În cântece, al meu popor, M-a pus, râzând pe seama mea.
15 Am avut parte de a bea Amărăciuni și-n loc de vin, M-am îmbătat doar cu pelin.
16 Cu pietre, dinții mi-a sfărmat. Cenușă-apoi a presărat,
17 Peste-al meu cap, iar pacea mea, Venit-a-n urmă să mi-o ia. De-atuncea, eu nu mai am știre Despre ce-nseamnă fericire.
18 Am zis: „Puterea mi s-a dus Și-apoi în Domnul Cel de Sus Nu poți să mai nădăjduiești.”
19 „Te rog însă, să Te gândești Că suferință am din plin Și beau otravă și pelin!”
20 De ele, când își amintește, De-ndat’, sufletu-mi se mâhnește.
21 Iată dar, ceea ce gândesc, De pot să mai nădăjduiesc:
22 Știu! Bunătățile pe care, Domnul, în mâna Sa, le are, Nu pot să se fi isprăvit! De-asemenea, nu s-a sfârșit Nici îndurarea Domnului,
23 Căci prin bunăvoința Lui, Se înnoiesc toate, dând viață, În fiecare dimineață. Credincioșia Ta e tare, Vădindu-se nespus de mare!”
24 „Domnul e moștenirea mea, De care, parte, voi avea” – Zice, acum, sufletul meu, Îmbărbătându-se mereu. De-aceea eu nădăjduiesc În El, mereu, și mă-ntăresc.
25 Cu cel care nădăjduiește În El, bun, Domnul Se vădește Și milă-arată ne-ncetat, Celui care L-a căutat.
26 Stai în tăcere, că e bine Să așptepți astfel, până vine Și ajutorul Domnului.
27 Bine îi este omului, Un jug să poarte-n tinerețe.
28 Singur să stea și să învețe Să tacă dor, căci jugul lui Este din partea Domnului.
29 Să-și umple gura cu țărână Și să nădăjduiască până Nădejdea i se împlinește.
30 Să-și dea, celui ce îl lovește, Obrazul și să cate iară, Ca să se sature de-ocară,
31 Pentru că Domnul – să se știe – Nu leapădă pentru vecie.
32 Dacă pe cineva mâhnește, În urmă iar îi dăruiește – În bunătatea Lui cea mare – Nemărginita-I îndurare.
33 Căci El, plăcere, nu găsește, Atuncea când îi necăjește Pe-ai oamenilor fii. Astfel, Nu are bucurie-n El, Când trebuie să necăjească, Voind ca să îi pedepsească.
34 Când în picioare – mai apoi – Călcați sunt prinșii de război Ai unei țări, când se vădește
35 Cum că dreptatea nu răzbește, Ci-n fața Celui Prea ‘Nalt – iată – Ajuns-a de a fi călcată,
36 Când omul e nedreptățit Deși dreptate-a dovedit, E cineva cari poate crede, Cumva, că Domnul chiar nu vede?
37 Dar cine, oare, a vestit Ceva, care s-a împlinit, Fără de voia Domnului Și fără de porunca Lui?
38 Din gura Celui Prea ‘Nalt, iată, Nu au să iasă, totodată, Bine și rău? Ce trebuiește,
39 Să plângă omul, cât trăiește? Mai bine, plângă fiecare, Pentru păcatul ce îl are!
40 La mersul nostru, să luăm Seama și să îl cercetăm, Ca să putem veni apoi, La Domnul nostru, înapoi.
41 Cu ale noastre mâini, de-odată, Și inima fie-nălțată Spre Dumnezeu, zicând apoi:
42 „Păcătuit-am, Doamne, noi, Căci îndărătnici ne-am vădit! De-aceea, Tu ne-ai pedepsit! Iertare, nu am căpătat!”
43 Atuncea când Te-ai mâniat, Tu Te-ai ascuns, ne-ai urmărit Și fără milă ne-ai lovit Și ne-ai ucis. Tu Ți-ai luat
44 Un nor și Te-ai înfășurat În el, ca ruga înălțată De către noi, să nu străbată Până la Tine. Am văzut
45 Că printre neamuri ne-ai făcut Ca de batjocură să fim, În orice loc noi ne găsim.
46 Ai noști’ vrăjmași se semețesc Și împotrivă-ne vorbesc.
47 De groază fost-am urmăriți Și-apoi de groapă-am fost pândiți. Prăpădul ne e parte – iată – Și pustiirea, totodată.
48 Ape-n șuvoaie îmi țâșnesc, Din ochi, pentru că ei zăresc Prăpădul fiicei cea pe care Sărmanul meu popor o are.
49 Ochiul, în lacrimi, se topește, Căci plânsul nu mai contenește,
50 Până când Domnul va vedea, Din ceruri, întristarea mea.
51 Am plâns și plâng pentru acele Fiice ale cetății mele. Ochii mă dor de plâns, căci eu Și pentru ele-am plâns, mereu.
52 Mulți m-au urât, fără temei Și prigonit am fost de ei, Precum o pasăre gonită.
53 Îmi voiau viața nimicită Și-apoi în groapă azvârlit, Au vrut să fiu. S-au îmbulzit În juru-mi, și au aruncat Pietre asupră-mi, ne-ncetat.
54 Noian de ape au venit Și peste cap mi-au năvălit. Când valurile le-am văzut, Am zis de-ndată: „Sunt pierdut!”
55 Dar am chemat Numele Tău, Doamne, în ceasu-acela rău – Din groapa-n care m-am aflat –
56 Iar Tu, Doamne, m-ai ascultat. Nu-Ți astupa, o, Domnul meu, Urechea, ci seamă, mereu, Să iei Tu dar, la al meu chin De care sufletul mi-e plin.”
57 În ziua-n care Te-am chemat, De mine Te-ai apropiat Și-ai zis în ăst fel: „Nu te teme!”
58 Doamne, eu știu că-n orice vreme Doar Tu ai apărat, mereu, Pricina sufletului meu Și viața mi-ai răscumpărat!
59 Văzut-ai că sunt apăsat. De-aceea, Doamne, Te arată Și fă-mi dreptate, de îndată.
60 Văzut-ai cum au uneltit În contra mea și-au plănuit Să se răzbune toți, pe mine.
61 Doamne, ai auzit prea bine, Ocările ce le-au rostit Și tot ceea ce-au uneltit În contra mea. Îți e știut,
62 Ce fel de planuri au făcut Și ce cuvinte au purtat În contra mea, neîncetat.
63 Privește dar, fără-ndoială, Când stau ei jos și când se scoală Și-ai să mă vezi batjocorit, În al lor cântec, negreșit.
64 Le răsplătește tuturor, Doamne, doar după fapta lor!
65 Inima lor, s-o împietrești Și-al Tău blestem să îl zvârlești, Asupra lor! A Ta mânie
66 Să-i urmărească pe vecie Și de sub cerurile Tale, Șterge-i cu tot cu a lor cale!”