Judges 9— BIV2014

¹Fiul lui Ierubal – cel care, Abimelec, drept nume, are – Odată, la Sihem s-a dus – La frații mamei lui – și-a spus:

²„O rugăminte, îndrăznesc – În fața voastră – să rostesc. Spuneți la toți acei pe care, Locuitori, Sihemu-i are, Aste cuvinte: „Peste voi, Este mai bine ca apoi Să îi aveți conducători Pe ai lui Ierubal feciori? Prea bine știe fiecare, Că șaptezeci de fii, el are. Nu e mai bine să aveți Doar un stăpân? Ei, ce spuneți? Voi amintiți-vă, mereu, Că os din al vost’ os, sunt eu, Și carne sunt, din carnea voastră, Căci una e familia noastră.”

³Îndată, toți acei bărbați – Cari, mamei lui, îi erau frați – Au repetat vorbele lui, Mulțimilor Sihemului. Atent, aceste-au ascultat Și-urechile și le-au plecat Spre-Abimelec, căci au gândit: „Ne este frate, negreșit”.

⁴În urmă, mult argint i-au dat, Pe care ei le-au ridicat Din casele lui Bal-Berit, Și care fost-a prețuit La șaptezeci de sicli. El A folosit argintu-acel, Ca oameni fără căpătâi Să își adune mai întâi, În jurul lui – să îi plătească – Iar ei, mereu, să-l însoțească.

⁵Cu oamenii acei, apoi, S-a-ntors la Ofra, înapoi, Iar toți cei șaptezeci de frați Ai săi, atunci, au fost luați Și-au fost uciși, fără cruțare, Pe-aceeași piatră, fiecare. Doar fiul cel mai mic aflat La Ierubal – Iotam chemat – Să se ascundă-a izbutit Și-astfel, a supraviețuit.

⁶Toată-a Sihemului suflare Și cei pe care Milo-i are În a lui casă au venit Și la stejarul cel sădit Lângă Sihem, l-au așezat Pe-Abimelec, ca împărat.

⁷Iotam, de cum a auzit, Grabnic s-a dus și s-a suit Pe Garizim, pe creasta lui, Iar de pe vârful muntelui, Către Sihem, el a strigat, Cu glas puternic, apăsat: „Voi cei care-n Sihem v-aflați, Cuvintele să-mi ascultați Și să v-asculte, tot mereu, Al nostru Domn și Dumnezeu!

⁸Un împărat, copaci-au vrut Să aibă-n frunte. I-au cerut Măslinului să-i cârmuiască Și peste ei să-mpărățească. „Fii tu, al nostru împărat!” – I-au zis, dar el i-a întrebat:

⁹„Să-mi las eu, untdelemnul meu, Care-mi aduce, tot mereu, Atât lauda Domnului Cât și pe cea a omului, Doar ca să fiu încoronat Peste copaci, ca împărat?”

¹⁰Când auziră vorba lui, Copaci-au zis smochinului: „Hai, vino tu, să cârmuiești Și peste noi să-mpărățești!”

¹¹Smochinul, însă, i-a-ntrebat: „Să-mi las rodul cel minunat? Să părăsesc dulceața care Doar fructul meu cel bun o are, Pentru a fi încoronat, Peste copaci, ca împărat?”

¹²Când vorbele, i-au auzit Copacii, viei i-au vorbit: „Vino dar tu, să cârmuiești Și peste noi să-mpărățești!”

¹³Vița răspunse: „Vreți ca eu Să-mi las, acuma, vinul meu Cari veselie a adus Și pentru Domnul Cel de Sus Și pentru oamenii ce sânt Pe fața-ntregului pământ, Doar ca să vin să cârmuiesc Și peste voi să-mpărățesc?”

¹⁴Copaci-atunci, grabnic s-au dus Și spinului așa i-au spus: „Vino, să fii încoronat, Peste noi toți, ca împărat!”

¹⁵Când auzit-a vorba lor, Spinul le-a spus copacilor: „Dacă mă vreți, cu-adevărat, Să fiu al vostru împărat, Atuncea vreau ca să veniți Cu toți și să v-adăpostiți La umbra mea! Altfel, pe loc, Din spin să izbucnească foc, Să-i mistuie, cu para lui, Pe toți cedrii Libanului!”

¹⁶Dar oare, cu adevărat, În curăție ați lucrat Pe-Abimelec când l-ați adus Și împărat – apoi – l-ați pus? Față de Ierubal și-ai săi Nu v-ați purtat ca oameni răi? Bunăvoință-ați arătat Prin felu-n care v-ați purtat? Sau v-ați purtat voi potrivit Cu felu-n care v-a slujit? –

¹⁷Căci pentru voi, neîncetat, Al meu părinte a luptat Și viața și-a primejduit, Atuncea când v-a izbăvit Din mâna Madianului.

¹⁸Și împotriva casei lui, Acuma, voi v-ați ridicat, Iar pe-ai săi fii cari s-au aflat Acolo, i-ați luat cu voi Și omorâți au fost apoi, Pe-aceeași piatră, fiecare. După această întâmplare, Pe-Abimelec l-ați așezat, Peste Sihem, ca împărat – Pe cel pe care toți îl știu Precum că e al roabei fiu. Ați făptuit toate aceste, Pentru că el, frate, vă este. –

¹⁹Acum – dacă cu-adevărat În curăție v-ați purtat Față de casa cea pe care O știți că Ierubal o are – E foarte bine! Pentru voi, Abimelec să fie-apoi, Întreaga bucurie, iar Voi bucuria lui fiți dar!

²⁰De nu, un foc, atunci, să iasă, De la Abimelec din casă, Să-i mistuie pe cei ce sânt Pe al Sihemului pământ, Precum și pe toți cei pe care, Casa lui Milo-n ea îi are! Apoi, de la cei care sânt Pe ai Sihemului pământ – Precum și de la cei pe care, Casa lui Milo-n ea îi are – Să izbucnească un alt foc Și pe Abimelec, pe loc, Să-l mistuiască, negreșit!”

²¹Iotam, în urmă, a fugit Și la Beer s-a așezat, Să fie, astfel, depărtat De-Abimelec – fratele său – Care putea să-i facă rău.

²²Abimelec – ca împărat – Trei ani, în Israel, a stat.

²³Atuncea, Domnul Cel de Sus Chemă un duh rău și l-a pus Să șeadă între cei ce sânt Pe al Sihemului pământ Și-ntre Abimelec. Îndată, Duhu-mplini porunca dată, Iar cei care-n Sihem au stat, Necredincioși s-au arătat Față de-Abimelec. Astfel,

²⁴Cruzimea ce-a făcut-o el – Când șaptezeci de fii pe care Casa lui Ierubal îi are Au fost uciși – s-a dovedit Cum că, pedeapsă, și-a primit, Și a căzut sângele lor, Peste-al Sihemului popor Și peste-Abimelec. Îndată,

²⁵Mulțimea în Sihem aflată, Adus-a niște oameni care Jafuri făceau, la drumul mare, Și i-au trimis pe munte, sus. La pândă, oamenii s-au pus, Și-i urmăreau pe cei ce trec Pe drum, voind pe-Abimelec Să-l poată prinde. Imediat, Abimelec fost-a-nștiințat De ceea ce s-a petrecut.

²⁶Cu ai săi frați, Gal a trecut De partea celor care sânt Pe al Sihemului pământ. Ebed fusese tatăl lui, Iar oamenii Sihemului, Încredere, i-au arătat.

²⁷Via au strâns și au călcat Struguri-n teascuri, după care A fost o veselie mare, Căci au mâncat și au băut Și bucuroși au petrecut. În case-apoi când au intrat, Pe-Abimelec, l-au blestemat,

²⁸Iar Gal – al lui Ebed fecior – Zise-n auzul tuturor: „Cine-i acest Abimelec, Încât cei din Sihem îi trec Drept slujitori? Nu cumva, oare, Pe Ierubal, drept tată-l are? Zebul nu-i e îngrijitor? Slujiți, mai bine, lui Hamor, Căci bine știți cu toții – iată – Că lui Sihem, îi este tată! De ce trebuie – cât trăim – Slugi, lui Abimelec, să-i fim?

²⁹Oh! Nu sunteți poporul meu! Dacă stăpân v-aș fi fost eu, Pe-Abimelec îl răsturnam, De mult, și vă eliberam!” Despre Abimelec, zicea: „Strânge-ți ce oaste vei putea, Și ieși afară, negreșit!”

³⁰Vorbele lui le-a auzit Zebul, cârmuitorul care Era-n cetate cel mai mare. Atuncea, el s-a mâniat Tare, pe Gal; soli a chemat

³¹Prin care l-a-nștiințat, pe dată, Pe-Abimelec, zicându-i: „Iată Căci Gal, al lui Ebed fecior – Și frații săi – prin vorba lor, Au izbutit de-au răsculat Poporul în Sihem aflat, Acum, în contra ta-mpărate Și-i mare fierbere-n cetate.

³²Ia-ți oastea care te slujește, Du-te pe câmp și-apoi, pândește Întreaga noapte. Dimineața,

³³Când soarele-și arată fața, Să năvălești peste cetate. Gal – cu noroadele aflate În jurul său – are să vină, Căci piept, va încerca să-ți țină. Să faci atunci, tot ce se cere, Precum va fi a ta putere!”

³⁴Abimelec și-al său popor Plecat-au noaptea și, ușor, Lângă Sihem, s-au așezat, La pândă, unde-au așteptat Să vină zorii, pregătiți, Și-n patru cete împărțiți.

³⁵Când zorii zilei au venit, Gal, din cetate, a ieșit. Abimelec și-al său popor Cobora creasta munților.

³⁶Gal i-a văzut, s-a-ntors ‘napoi Către Zebul, și-a zis apoi: „Iată – în zare – un popor, Aflat pe creasta munților!” Zebul a spus: „E umbra care O lasă muntele, în zare. Nu-s oameni, e doar o părere.” Când urcă soarele, ea piere.”

³⁷Gal a luat cuvântul iară: „Este o gloată ce pogoară De pe-nălțimi și văd prea bine Precum că altă ceată vine Pe drumul care – în popor – „Stejarul Ghicitorilor” Este numit. Nu mă înșel!”

³⁸Zebul a zis atunci, astfel: „Unde îți e gura cea mare, Cu care-ai zis: „Cine e, oare, Abimelec, încât să-i fim, Mereu, supuși și să-i slujim?” Poporul care l-ai zărit, Nu-i oare cel disprețuit De către tine? Ieși în drum Și luptă-te cu el acum!”

³⁹Atuncea Gal, cu cei ce sânt Pe al Sihemului pământ, Pe-Abimelec l-a atacat Și piept să-i țină, a-ncercat.

⁴⁰Abimelec i-a biruit, Iar Gal – din față-i – a fugit Și mulți din cei ce-l însoțiră, Pe câmpul dimprejur pieiră, Gonind spre porți, căci în cetate, Gândeau ca adăpost să cate.

⁴¹Abimelec le-a luat urma Și s-a oprit doar la Aruma. Zebul, atunci, i-a alungat Pe Gal și pe-ai săi frați, de-ndat’.

⁴²În zori, toți oamenii pe care Cetatea din Sihem îi are, Pe câmp să meargă-au încercat. Abimelec fost-a-nștiințat

⁴³Și în trei cete și-a-mpărțit Oștirea. Astfel, i-a pândit, Și-atunci când ei au apărut, A năvălit și i-a bătut.

⁴⁴Cetele lui au alergat Către cetate și au stat În fața porților pe care Cetatea din Sihem le are. Două din cete i-au lovit Pe cei ce-n câmpuri au ieșit.

⁴⁵Abimelec a atacat Cetatea-n urmă și-a intrat În ea apoi, biruitor, Și a ucis al ei popor, Iar la sfârșit a dărâmat-o Și-apoi cu sare-a presărat-o.

⁴⁶Când aste vești le-au auzit Aceia care-au locuit Pe tot cuprinsul turnului Cari este al Sihemului, S-au dus și s-au adăpostit În cetățuia lui Berit, La care toți se închinau, Căci dumnezeu, ei îl aveau.

⁴⁷Abimelec fost-a-nștiințat Că oamenii cari s-au aflat Pe tot cuprinsul turnului Cari este al Sihemului, S-au dus și s-au adăpostit În cetățuia lui Berit.

⁴⁸Spre muntele Țalmon, de-ndat’, Abimelec s-a îndreptat, De tot poporul însoțit. Cu o secure a lovit O ramură dintr-un copac. Apoi a zis: „Vedeți ce fac? Luați cu toți dar, seama bine, Și faceți, imediat, ca mine!”

⁴⁹Toți câte-o ramură-au tăiat Și mers-au de le-au așezat Jur împrejur – din loc, în loc – La cetățuie, dându-i foc. În felu-acesta, au pierit Toți cei ce-n turn au locuit Și cari s-au potrivit să fie În mare număr – cam o mie – Fiind în rândul lor aflați Atât femei, cât și bărbați.

⁵⁰Abimelec a atacat Tebețu-apoi, și l-a luat.

⁵¹Cetatea – în mijlocul ei – Avea un turn. Oameni-acei, În turn, de-ndată, au fugit. Acolo s-au adăpostit Atât bărbați, cât și femei. Au închis ușa după ei, Și au urcat în vârful lui, Pe-acoperișul turnului.

⁵²Abimelec, la turn, s-a dus, Căci foc voia să-i fie pus. De ușă s-a apropiat,

⁵³Dar o femeie-a aruncat, Atunci – de sus – o piatră mare, Așa cum râșnița doar are. Piatra aceea l-a lovit Pe-Abimelec și i-a zdrobit, Îndată, țeasta capului.

⁵⁴El l-a chemat pe omul lui – Pe tânărul ce i-a purtat Armele – și a cuvântat: „Ia-ți sabia și mă omoară, Să nu se spună, bunăoară, Că o femeie m-a ucis!” El a făcut precum i-a zis Și l-a străpuns cu sabia, Pe care-n grijă o avea.

⁵⁵Israeliții au văzut Tot ceea ce s-a petrecut, Iar după ce el a murit, Spre-ale lor case au pornit.

⁵⁶În acest fel, s-a arătat Că Dumnezeu nu l-a iertat, Fiind cu moartea pedepsit, Pentru tot răul săvârșit Când i-a ucis pe ai săi frați – Pe cei șaptezeci de bărbați.

⁵⁷De-asemenea, s-a mai văzut Că răul ce a fost făcut De către-aceia care sânt Pe al Sihemului pământ, N-a fost uitat – cum au gândit – Căci Dumnezeu i-a pedepsit. Blestemul lui Iotam – cel care, Pe Ierubal, tată, îl are – Blestemul care l-a rostit, Față de ei, s-a împlinit.