Judges 5
1 Debora și Barac – cel care, Pe-Abinoam, tată, îl are – În ziua ‘ceea, au cântat, Cântecu-acesta, minunat:
2 „Iată că timpul s-amplinit Și după câte-am suferit, Acuma ni s-au ridicat Oameni viteji, care au stat, Drept căpetenii în popor, Iar sub ocârmuirea lor, Israelul s-a dovedit A fi, de luptă, pregătit. Pe Domnul, binecuvântați!
3 Voi – domnitori și împărați – Aminte să luați, mereu! Am să Îi cânt lui Dumnezeu, Din alăută, ne-ncetat!
4 Doamne, atunci când am plecat Din muntele Seirului, Din țarina Edomului, Pământul s-a cutremurat, Iar cerurile-au picurat Ploaie, de vânt învolburată.
5 Munții și-au clătinat, de-ndată, Crestele-n fața Domnului. Sinaiul – înaintea Lui – Din temelie s-a mișcat Și piscul și l-a clătinat, Căci unul singur este Cel Cari Domn îi e, lui Israel.”
6 „Pe vremea lui Șamgar – cel care, Drept tată, pe Anat, îl are – Și-asemenea în timpu-acel În care a trăit Iael, Căile fost-au părăsite. Pe drumuri strâmbe, ocolite, Toți călătorii apucau.
7 Mai marii, din popor, erau Fără putere, tot mereu. Atunci însă, venit-am eu – Debora – și, de bună seamă, M-am ridicat, ca și o mamă, Pentru întregul Israel.
8 Alți dumnezei – poporu-acel – Avea atunci, dar erau morți. Războiul ne bătea la porți, Dar scut sau suliță – de fel – Nu se vedea, în Israel, La patruzeci de mii de fii, Ca să poți, piept, ca să le ții.
9 Inima mea, acuma, iată, Spre căpetenii e-ndreptată, Spre cei care s-au arătat Gata de luptă, ne-ncetat. Să-L binecuvântați, mereu, Pe-al nostru Domn, pe Dumnezeu!
10 Aceia care – dintre voi – Pe măgărițe albe-apoi, Încălecați, și voi cei care Vă odihniți stând pe covoare, Precum și cei care acum Sunteți, la acest ceas, pe drum Și-a voastră cale o urmați, Neîncetat, toți să cântați!
11 Arcașii, din mijlocul lor – Cel al adăpătorilor – Să laude, necontenit, Tot binele înfăptuit De către-al nostru Dumnezeu, Ocârmuirea Sa, mereu, Și binefacerile care Pentru al nost’ popor, le are. Atunci, poporul Domnului S-a dus la porți, iar glasul lui – Plin de putere – a strigat:
12 „Debora, scoală-te îndat’! Hai, te trezește, după care Vino și cântă-ne-o cântare! Barac, scoală și tu apoi, Și-adună-ți robii de război!
13 O rămășiță de popor A biruit rândul celor Care, puternici, s-au vădit, Căci Dumnezeu mi-a dăruit Izbânda și-astfel, i-am bătut Pe cei viteji, din ăst ținut.
14 Din Efraim, în rânduri trec Locuitori din Amalec. Oștenii tăi acuma vin, În urma ta, din Beniamin. Mari căpitani te-au însoțit; De la Machir, ei au venit. Cârmuitori, apoi, veniră Care, din Zabulon, ieșiră.
15 De-asemenea, aceia cari, În Isahar erau mai mari, Au mers toți, cu Debora-ndată Și astfel, Isahar se-arată A merge pe-a lui Barac cale Și-au coborât, cu el, în vale. S-au strâns cu toți, să țină sfat Și hotărâri mari, au luat!
16 De ce, acasă, ai rămas, Și-n staule, tu te-ai retras? De ce-ai stat în mijlocul lor, S-asculți mugetul turmelor? Lângă pâraiele pe care Ruben le-avuse în păstrare, Grabnic, cu toți s-au adunat Și au ținut un mare sfat!
17 Galaadul nu și-a părăsit Căminul său și n-a venit, Ci dincolo, peste Iordan, El a rămas atunci. Iar Dan, De ce-a stat pe corăbii, oare? Așer ședea pe țărm de mare, Lângă limanuri – liniștit – Și fără griji, s-a odihnit.
18 Doar Zabulon a înfruntat Moartea. Alăturea, i-a stat Neftali, pus ca, piept, să ție, Pe înălțimi de pe câmpie.
19 Toți împărații au venit Și-o bătălie au pornit, Lângă Tanac. Ei s-au luptat Și la Meghido. N-au luat Nici aur, nici argint apoi, Și nici o pradă de război. Lupta aceasta-ncrâncenată, În Canaan fusese dată.
20 Din ceruri, stelele veneau Și cu Sisera se luptau.
21 Vechiul pârâu, Chison chemat, Pe-ale lui unde i-a luat! Suflete, calcă-i în picioare, Pe cei viteji, ce sunt sub soare!
22 Crunt, ale cailor copite Au răsunat, fiind stârnite De goana călăreților Și strigătul oștenilor.
23 Îngerul Domnului, de sus – Din ceruri – a venit și-a spus: „Voi, pe Meroza-l blestemați, Pe cei care-s cu el aflați! Să-i blestemați pe-aceia care, Locuitori, Meroza-i are, Căci nici unul nu a venit Și-n ajutor, nu i-au sărit Lui Dumnezeu, ca-n rând să fie, Cu cei ce-s plini de vitejie!”
24 Între femei, acuma, iată, Să fie binecuvântată Iael, a lui Heber soție; Și binecuvântată fie Ea, printre semenele ei, În tot poporul de femei Care, în țară, se găsesc Și cari, în corturi, locuiesc!
25 El a cerut apă, să bea, Și-ndată, lapte, i-a dat ea, Iar într-o cupă-mpărătească, Unt, i-a adus, să îl servească.
26 Ea, un țăruș, a înhățat Și-apoi, cu dreapta, a luat Ciocanul lucrătorilor. În urmă, s-a-ndreptat, ușor, Către Sisera cari ședea, Întins, în cort, și-adânc dormea. Ea l-a lovit, i-a despicat Capul și tâmpla i-a sfărmat.
27 Atuncea, el s-a ghemuit Și, la picioare, i-a murit. În geamăt, s-a stins al său glas, Și fără viață a rămas, Pe jos, în cortul ei, întins, În ale morții brațe, prins.
28 A lui Sisera mamă sta Neliniștită și-aștepta – Înconjurată de femei – Întoarcerea fiului ei. De la fereastra casei sale, Printre zăbrele, înspre vale, Privea și se-ntreba, mereu: „De ce nu vine fiul meu? De ce-ntârzie carul lui? Nu-l văd, în lungul drumului!”
29 Femeile care-o-nsoțeau, Să o aline, încercau, Cu vorba, pân’ s-a liniștit Și-n a ei inimă-a gândit:
30 „Eu cred că, pradă, au aflat Ai noștri, iar apoi au stat S-o-mpartă. Astfel, câte-o fată, La fiecare-i va fi dată; Sau poate două fete are Ca să primească fiecare. Multe din hainele vopsite Sunt, lui Sisera, dăruite. Straiele-s la gherghef cusute, Iar câte două sunt făcute Să șadă pe grumazul lui – Pe al biruitorului!”
31 Așa să piară toți cei răi, O Doamne, toți vrăjmașii Tăi! Însă acei ce Te iubesc, Ca soarele se dovedesc, Când peste-naltul cerului Se-arată, în puterea lui.” Țara a căpătat odihnă, În patruzeci de ani de tihnă.