Judges 6
1 Israeliții au făcut Lucruri care nu I-au plăcut Lui Dumnezeu. Atuncea, El L-a părăsit, pe Israel În mâna Madianului Și șapte ani, puterea lui, Necontenit, l-a apăsat.
2 Israeliții au cătat Scăpare-n munți și au fugit În peșteri. Unii s-au pitit În văgăunile găsite, Alții pe stâncile-ntărite Au încercat – de spaimă mare Împinși – a căuta scăpare.
3 După ce Israel sfârșea De semănat, se repezea Tot Madianul – însoțit De fiii de la Răsărit Și de-Amelec – în câmpul lui.
4 Nimiceau roada câmpului, În toată țara, și mergeau Până la Gaza. Nu lăsau, În urma lor, în acest fel, Merinde, pentru Israel. Au nimicit măgari și boi, Precum și turmele de oi.
5 Cu turmele, ei năvăleau, Asupra țării, când veneau Călări pe ale lor cămile, Cu corturi, ca mai multe zile, Pe-ntinsul ei, să bântuiască Și astfel, să o pustiască. În țară-atuncea când intrau, Ca și lăcustele erau,
6 Iar al lui Israel popor Fusese – din pricina lor – În acel timp, nenorocit, Căci mult avea de suferit.
7 Israeliții au strigat Atunci, la Domnul, ne-ncetat.
8 Domnul, îndată, le-a trimis Pe un proroc, care a zis: „Așa vorbește Dumnezeu: „Din grea robie, v-am scos Eu, Când, din Egipt, ați fost luați.
9 De Egipteni, ați fost scăpați Și-apoi, din țară, i-am gonit Pe cei care v-au asuprit, Iar țara lor cea minunată Vă este-acuma, vouă, dată.
10 V-am spus atunci: „Eu sunt, mereu, Al lui Israel Dumnezeu. Să n-aveți teamă de cei care, Poporul Amorit îi are Drept dumnezei”, dar ne-ncetat, De al Meu glas, n-ați ascultat.”
11 Apoi, Îngerul Domnului A coborât, din cerul Lui, Și-a mers la Ofra. El a stat Sub un stejar, acolo-aflat. Ioas era stăpânul lui – Adică al stejarului. Pe Ghedeon, fiu, îl avea Și din Abiezer venea, După familia tatălui. În vremea ‘ceea, fiul lui – Cari Ghedeon a fost chemat – Era cu teascul său aflat În acel loc și grâu bătea, Căci să-l ascundă, el voia, Din fața Madianului.
12 Atunci, Îngerul Domnului A mers de i s-a arătat, Lui Ghedeon, și-a cuvântat: „Viteazule, Domnu-i cu tine!”
13 El l-a privit atunci, mai bine, Și a-ntrebat: „Dar, domnul meu, Dacă, cu noi, e Dumnezeu, Să-mi spui atuncea, cum se poate Să ni se-ntâmple-aceste toate? Unde-s minunile făcute În vremile de mult trecute, Minuni de care amintesc Părinții noștri când vorbesc Și ne întreabă, tot mereu: „Nu ne-a scos, oare, Dumnezeu Din a Egiptului robie?” Acum, ce poate să mai fie? Iată că Domnul ne-a uitat, Ne-a părăsit și ne-a lăsat În mâinile vrăjmașilor, Ale Madianiților!”
14 Domnul, atuncea, l-a privit Și-n felu-acesta, i-a vorbit: „Pleacă de-ndată – ce mai stai? – Doar cu puterea ce o ai, Și izbăvește-n acest fel – De Madian – pe Israel! Du-te, după cuvântul Meu, Căci oare nu te trimit Eu?”
15 Dar Ghedeon nu se clintea, Ci L-a-ntrebat: „Cum aș putea, Pe Israel, să-l izbăvesc, Așa sărman cum mă găsesc? Familia mea – precum se știe – Se trage, după seminție, Din cele mai sărace case Care se află în Manase; Iar dintre toți – la tatăl meu – Află căci cel mai mic, sunt eu.”
16 Domnul a zis: „Pricepe bine, Căci Eu voi fi, mereu, cu tine Și astfel, ai să reușești, Pe Madian, să îl zdrobești.”
17 Atuncea Ghedeon – supus – În fața Domnului, a spus: „Doamne, dacă-mi vei arăta, Că trecere-naintea Ta Am dobândit, un semn, voiesc, Din partea Ta, ca să primesc, Să pot pricepe, negreșit, Că Tu ești Cel ce mi-a vorbit.
18 Să nu Te depărtezi apoi, Căci iute voi veni-napoi. În mare grabă-am să mă duc Și darul meu am să-l aduc, Ca să-l așez, în fața Ta.” „Du-te, căci te voi aștepta” – Îi zise Domnul. El s-a dus,
19 Fuga, acasă, și a pus Mâna pe-un ied. L-a pregătit, Cu azimi coapte l-a-nsoțit, Făcute dintr-o efă plină, Până în gură, cu făină. Carnea, în coș, a așezat-o, Iar zeama-n oală a turnat-o. Apoi, la Domnul – la stejar – A mers să ducă al său dar.
20 Când Ghedeon, darul, aduse, Îngerul Domnului îi spuse: „Ia carnea și azimele. Pe stânca ‘ceea, pune-le, Iar zeama vars-o, negreșit.” Îndată, el a împlinit Poruncile ce i s-au dat.
21 Îngeru-n urmă Și-a luat Toiagu-n mână și l-a-ntins, Încât cu vârful a atins Carnea și-azimile. Îndată, O flacără înfricoșată, Din miezul stâncii, a țâșnit Și darul fost-a mistuit. Apoi, Îngerul Domnului A dispărut din fața lui,
22 Iar Ghedeon s-a-nspăimântat, Și-n acest fel a cuvântat: „Stăpâne Doamne, vai de mine, În fața mea – văzut-am bine – A fost Îngerul Domnului, Și-am stat chiar înaintea lui!”
23 Domnul îi zise: „Să n-ai teamă! Nu vei muri, de bună seamă!”
24 În urmă, Ghedeon s-a dus Și multe pietre a adus, Căci un altar el a zidit Și, „Domnul păcii”, l-a numit. Și azi, altarul se vădește Cum că la Ofra se găsește, Pentru că-n Ofra stăpânea Abiezer, pe când trăia.
25 În acea noapte – într-un vis – Domnul, lui Ghedeon, i-a zis: „Să iei vițelul cel pe care, Tu știi că tatăl tău îl are. Un taur, să mai iei apoi, De șapte ani. Vino-napoi, Căci vreau să fie nimicit Altarul ce i-a fost zidit Lui Bal, de către tatăl tău. Să nimicești altarul său, Și taie stâlpul închinat La Astartee, stâlp aflat Deasupra. Când ai să sfârșești,
26 Pe vârful stâncii să zidești Un nou altar, al Domnului. Ai să jertfești, pe piatra lui, Al doilea taur, să-l socot A fi drept ardere de tot. Să-l arzi cu lemnul adunat Din stâlpul ce va fi tăiat.”
27 Îndată, Ghedeon s-a dus Și slugile și le-a adus. A luat zece dintre ei Și-apoi, cu oamenii acei, În mare grabă a făcut Ceea ce Domnul i-a cerut. Dar pentru că teamă avea De tatăl său și-asemenea De cei care-mprejur erau Și în cetate locuiau, Lucrul acesta l-a făcut Noaptea, spre a nu fi văzut.
28 În zori de zi, când s-au trezit Cei din cetate, au zărit Cum că altarul închinat Lui Bal, fusese dărâmat, Iar stâlpul de deasupra lui – Cari fost-a al idolului – Zăcea acuma aruncat Mai la oparte, retezat. Apoi, uimiți, au mai zărit – Pe-altarul nou ce-a fost zidit – Un taur care a fost pus, Drept ardere de tot adus.
29 Mirați de cele ce-au văzut, Au întrebat: „Cine-a făcut Lucrul acest?” Au cercetat, Și-n felu-acesta au aflat Că Ghedeon – acela care, Drept tată, pe Ioas, îl are – E-acela care a făcut Toate pe câte le-au văzut.
30 Atunci, mulțimea din cetate, Către Ioas, a zis: „Îl scoate Afară-ndat’, pe fiul tău, Căci a făcut un mare rău! Altarul ce era-nchinat Lui Bal, iată că l-a surpat. A retezat stâlpul cel sfânt, Și l-a trântit jos, la pământ.”
31 Ioas luă cuvântu-apoi, Zicându-le: „Ce sunteți voi? Oare sunteți voi obligați, Pe Bal, ca să îl apărați? Voi trebuie dar, fraților, Ca să-i veniți în ajutor? Dacă cuteză cineva Și îl va apăra cumva, Pe Bal, acela – bunăoară – Până în zori, are să moară! Dacă e Baal vreun Dumnezeu, Singur, să-și apere, mereu, Pricina-n fața orișicui, Căci au surpat altarul lui!”
32 Pe Ghedeon ei l-au numit Drept „Ierubal”, cari tălmăcit E „Apere-se Bal”, căci ei – Adică oamenii acei – Au zis atuncea: „Negreșit, Bal – singur – este potrivit, Lui Ghedeon, piept de a-i ține Și de-a se apăra pe sine, Căci Ghedeon a cutezat Și-al său altar l-a dărâmat.”
33 Tot Madianul a venit – Cu fiii de la Răsărit, Cu Amelec – și au trecut Iordanul. Tabără-au făcut, În vale, lângă Isreel, Fiind cu toți gata astfel, Ca să pornească la război.
34 Duhul lui Dumnezeu, apoi, Pe Ghedeon, l-a îmbrăcat. Din trâmbiță el a sunat Și lui Abiezer apoi, Veste i-a dat, ca la război, Să-l însoțească, negreșit.
35 În urmă, soli a repezit, În seminția lui Manase, Să strângă din ale lui case, Oșteni, să meargă după el În luptă. A făcut la fel Și cu Așer. Soli au plecat Și-n Zabulon; a adunat Oștire multă, negreșit, Cari din Neftali a venit.
36 În urmă, Ghedeon s-a dus În fața Domnului și-a spus: „Dacă vei vrea să-l izbăvești Pe Israel – precum gândești – Prin mine, am ceva a spune:
37 Un val de lână, eu voi pune În arie. De voi vedea Că rouă e pe lâna mea – În timp ce-n jur va fi uscat Pământul – am să știu de-ndat’ Că Israelul, negreșit, Prin mine, fi-va izbăvit.”
38 Totul apoi s-a petrecut, Întocmai precum a cerut. Astfel, în ziua următoare – Când soarele pe cer răsare – La arie, el a plecat, Să vadă ce s-a întâmplat. Țarina-n jur era uscată, Dar lâna lui era udată De roua care a căzut. Când a stors lâna, a văzut Că apa ce s-a scurs din ea, Într-un pahar, de-abea-ncăpea.
39 Atuncea, Ghedeon s-a dus În fața Domnului și-a spus: „Iartă-mi această nebunie Și nu Te-aprinde, de mânie, Căci doar acum, mai îndrăznesc – În fața Ta – ca să vorbesc. Încă o dată-Ți cer iertare, Căci voi mai face o-ncercare: Aș vrea ca lâna din câmpie – Mâine – uscată ca să fie, Iar tot pământu-n jur aflat, De rouă, să fie udat.”
40 Atuncea, Domnul a făcut Așa precum el a cerut: Când a-nceput ziua cea nouă, Pământul fost-a plin de rouă, Și numai lâna așezată, În arie, era uscată.