1Un timp, anume, a trecut, Când iată că Samson a vrut S-o vadă pe nevasta lui. La seceratul grâului, Un ied, cu sine, a luat Și-apoi, în grabă, a plecat Spre casa ei. Când a sosit, Tatălui ei, el i-a vorbit: „Vreau să o văd pe soața mea. Mă lasă ca să merg la ea.”
2Tatăl nevestei l-a oprit, Zicându-i: „Eu am bănuit, Că o urăști, pe fiica mea. De-aceea, află că pe ea, Am dăruit-o, ca să-i fie, Tovarășului tău, soție. Dar uită-te, la sora ei. Nu-i mai frumoasă? Dacă vrei, Du-te și ia-o de soție – În locul ei – și-a ta să fie. E mult mai tânără, vezi bine. De-ți place, poți s-o iei la tine.”
3Samson a zis: „Iată, acum, N-o să am vină, nicidecum, Față de acest neam al tău – De Filisteni – de le fac rău!”
4Apoi, un plan i-a încolțit În minte, și-a plecat grăbit, Ca să îl pună-n aplicare. Astfel, a mers la vânătoare. Capcane multe a întins Și trei sute de vulpi a prins. Făclii, în urmă, a luat, Iar vulpile, el le-a legat Coadă de coadă și-a adus Făcliile pe cari le-a pus Tot câte una așezată Și între două cozi legată.
5Pe toate, după ce le-a prins, Făcliile el le-a aprins Și a dat drumul vulpilor, În grâul Filistenilor. Astfel, a ars grâul legat În snopi, precum și cel aflat Pe câmpuri încă, în picioare. Flacăra cea pârjolitoare, Cu furie, iute s-a-ntins, Încât în cale, a cuprins Grădinile unde erau Măslini și-aproape se găseau De lanurile-nflăcărate.
6Când au văzut cele-ntâmplate, Toți Filisteni-au întrebat: „Dar cine-i cel ce-a cutezat Să facă lucru-acesta, oare? Li s-a răspuns: „Samson, cel care E ginerele omului Din Timna, iar greșeala lui E că a mers și a luat-o Pe soața lui Samson și-a dat-o Unui tovarăș, de nevastă. De-aceea, iată ce năpastă, Asupra noastră, a venit.” Când Filisteni-au auzit Aceste grozăvii, s-au dus Cu toți-apoi și, foc, i-au pus, Îndată, acelei femei Și-asemenea tatălui ei.
7Samson a zis, când i-a văzut: „În felu-acesta ați făcut? Încredințați să fiți apoi, Că am să mă răzbun, pe voi!”
8Aspru, apoi, i-a pedepsit: În pântece, el i-a lovit Și peste spate i-a bătut. După ce toate le-a făcut, S-a pogorât și-a locuit Pe-o stâncă, unde a găsit O peșteră adâncă-n ea. Etam, aceasta se numea.
9Când Filistenii au aflat Aceste lucruri, au intrat Cu oaste-n Iuda mai apoi, Cu gândul de-a porni război. Până la Lehi s-au întins Și tot ținutul l-au cuprins.
10Bărbații care s-au aflat Atunci în Iuda-au întrebat: „De ce veniți asupra noastră, Acum, cu toată oastea voastră?” Ei au răspuns, la un ison: „Vrem să îl prindem pe Samson, Să îl legăm și-apoi, la fel Să-i facem, cum ne-a făcut el!”
11Trei mii, din fiii cei pe care Iuda, pe-al său pământ, îi are, La peștera Etam s-au dus Și lui Samson astfel, i-au spus: „Nu știi că Filistenii sânt Stăpâni peste al nost’ pământ? Acum oare, ce ne-ai făcut?” El zise: „Numai ce-am văzut Că mi-au făcut ei, negreșit.”
12Ei au răspuns: „Noi am venit La tine, ca să te legăm Și-n ale lor mâini, să te dăm.” Samson le-a zis: „Să îmi jurați, Că-n viață o să mă lăsați!”
13„Nu te ucidem. Te legăm Și-n ale lor mâini, te lăsăm” – I-au spus. Cu două frânghii noi, A fost legat Samson și-apoi, Din peșteră, l-au scos afară.
14Spre Lehi-n urmă se-ndreptară, Să-l lase pe Samson al lor, În mâna Filistenilor. Când de departe i-au văzut, Toți Filisteni-au început Să chiuie de bucurie Și-n fața lor, apoi, să vie. Atuncea, Duhul Domnului – Venit din ‘naltul cerului – Peste Samson S-a așezat. Frânghiile ce l-au legat, Fire de in doar, au părut, Arse de foc. Ele-au căzut Jos, la pământ, și i-au lăsat Brațele libere, de-ndat’.
15O falcă de măgar, aflată Era acolo, neuscată. Samson, mâna, pe ea a pus Și către Filisteni s-a dus. Cu falca, el s-a repezit, La ei și astfel, au pierit O mie, din acel popor, Cari este-al Filistenilor.
16Apoi el zise: „Așadar, Doar cu o falcă de măgar, Eu o grămadă am făcut, Ba iată, două am văzut. O mie am ucis eu dar, Cu astă falcă de măgar.”
17Când a sfârșit de cuvântat, Falca, din mâini, a aruncat. Locul acela, negreșit, Drept „Ramat-Lehi” s-a numit, Sau „ Aruncarea fălcii ”, spus, Atuncea când este tradus.
18Samson era foarte-nsetat Și-atunci, la Domnul, a strigat: „Tu Doamne, ai îngăduit Ăst lucru și-astfel a venit Această izbăvire mare, Prin mâna mea. Acum, vrei oare, Să mor, fiind de sete-nvins, Și-n felu-acesta să cad prins În mâinile celor din jur Cari, netăiați sunt, împrejur?”
19Domnul, atunci, a despicat Stânca din Lehi și de-ndat’, Apă, din ea, a apărut. Samson a mers și a băut, Iar duhul i s-a întremat Și trupul i s-a-nviorat. El, „En-Hacore”, a numit Izvorul care, tălmăcit, „ Izvorul celui ce-a strigat ” Se cheamă; el este aflat, Și azi, la Lehi, negreșit.
20Apoi, Samson a devenit, În Israel, judecător – Pe vremea Filistenilor – Și douăzeci de ani a stat, În fruntea lui, neîncetat.