Judges 16— BIV2014

¹Samson, în urmă, a venit La Gaza, unde a găsit O curvă care-n drum ședea Și-ndată, a intrat la ea.

²„Samson e-aici” – s-a auzit, Din om în om, apoi, șoptit. S-au adunat, cu mic, cu mare, Și-au stat la pândă-n așteptare, Întreaga noapte, căci gândeau Că doar atuncea când aveau Să vină-ai zilei zori, din casă, Va trebui Samson să iasă, Și-au să-l omoare, de îndat’.

³Samson însă-a rămas culcat, Până la mizul nopții, când S-a îndreptat, tiptil mergând, Spre porțile de la cetate. A luat porțile în spate – Precum și cei doi stâlpi ai lor Și cu zăvorul porților – Și-a mers pe vârful muntelui Ce e-n fața Hebronului. Pe toate-apoi, pe creastă, sus – Pe vârful muntelui – le-a pus.

⁴El, o femeie, a aflat – În valea care s-a chemat Sorec – cu care s-a iubit, Și cari, Dalila, s-a numit.

⁵Mai marii Filistenilor Au mers, cu slujitorii lor, Pân’ la Dalila, și i-au spus: „Iată, argint mult, ți-am adus. O mie-o sută sicli are Ca să îți deie fiecare, Dacă, să afli, reușești – Și dacă ne dezvăluiești – În ce poate Samson a-și ține Puterea și de unde-i vine. Căci vrem apoi, să îl slăbim, Să îl legăm, să-l biruim. Află ce-ți cerem, fă cum știi Și răsplătită ai să fii!”

⁶Dalila, lui Samson, i-a spus: „O întrebare, mi-am tot pus: Spune-mi, te rog, de unde vine Puterea ce o ai în tine? Cum poți a fi înlănțuit, Să fii, în urmă, biruit?”

⁷Samson a zis: „De-aș fi legat, Cu frânghii ce nu s-au uscat – Cu șapte frânghii ce sunt noi – Să fii încredințată-apoi, Că aș slăbi, fiind și eu, Precum e orice om, mereu.”

⁸Mai marii Filistenilor, Precum și slujitorii lor – Când au aflat – grabnic s-au dus Și șapte frânghii au adus, Care, Dalilei, au fost date. Toate-au fost noi și neuscate. Dalila, iute, le-a luat Și pe Samson, ea l-a legat.

⁹Într-o odaie – negreșit – Oameni la pândă-a rânduit. Către Samson, a zis apoi: „Vin Filistenii, peste noi! Scoală-te-ndată, nu mai sta, Căci iată-i, sunt asupra ta!” Samson s-a ridicat, de jos, Și-a rupt frânghiile, furios – Ca și pe-o ață ce-i făcută Din câlți, prin flacără, trecută – Și astfel, ei nu-au știut unde, A lui putere se ascunde.

¹⁰Dalila-n urmă i-a vorbit: „Vezi ce-ai făcut? M-ai păcălit! Mereu, îți bați doar joc de mine, Căci nu îmi spui, de unde vine A ta putere, nicidecum. Te rog să îmi areți acum, În ce fel poți fi-nlănțuit, Să nu mai fii nebiruit.”

¹¹Samson a zis: „De-aș fi legat Cu frânghii care, niciodat’, N-au fost, de oameni, folosite – Cu șapte frânghii împletite, Cu șapte frânghii ce sunt noi – Să fii încredințată-apoi, Că aș slăbi, fiind și eu, Ca orișicare om, mereu.”

¹²Dalila a luat apoi, În grabă, șapte funii noi. Într-o odaie-a rânduit Oameni la pândă, și-a venit Iar, la Samson, și l-a legat, Așa precum a învățat. În urmă, a strigat apoi: „Vin Filistenii, peste noi! Scoală-te-ndată, nu mai sta, Căci iată-i, sunt asupra ta!” Samson s-a ridicat, de jos, Și-a rupt frânghiile, furios, Când și-a-ncordat ale lui brațe, Așa cum rupi doar niște ațe.

¹³Din nou, Dalila i-a vorbit: „Ce mi-ai făcut? M-ai păcălit Încă o dată și văd bine, Că tu îți bați doar joc de mine! Acuma, te mai rog o dat’, Și spune-mi – cu adevărat – Cum poți a fi înlănțuit, Pentru-a putea fi biruit?” El zise: „Ca să reușești, Va trebui să-mi împletești Șuvițele – fără-ndoială – În țesătură, în urzeală. Vezi că șuvițele acele, Șapte, la număr, au fost ele.”

¹⁴Un cui, de lemn, ea a luat Și,în pământ l-a împlântat. Apoi, de cui, a pironit Șuvițele ce le-a-mpletit Și-n urmă, a strigat apoi: „Vin Filistenii, peste noi! Scoală-te-ndată, nu mai sta, Căci iată-i, sunt asupra ta!” Samson s-a ridicat de jos, Îndată, și a smuls, furios, Cuiul de lemn – fără-ndoială – Precum și toată-a lui urzeală.

¹⁵„Cum poți a spune, „Te iubesc”– A zis Dalila – „când simțesc Că inima nu ți-e cu mine? De trei ori, eu văzut-am bine, Precum că joc, tu ți-ai bătut, De mine, pentru că n-ai vrut Să-mi spui de unde-ți vine oare, Puterea ta, nespus de mare.”

¹⁶Fiindcă ea îl necăjea Și zi de zi îl chinuia Cu rugăminți, fără-ncetare, El a simțit, atunci, o mare Neliniște – ca și un rău De moarte – în sufletul său.

¹⁷Inima-ndată și-a deschis, În fața ei și-astfel, a zis: „Peste-al meu cap, nu a trecut Briciul, de când am fost născut, Căci Domnului sunt închinat, De când în pântec m-a purtat Măicuța mea. De-aș fi fost ras, Fără putere-aș fi rămas. Atunci, la fel aș fi și eu, Ca orișicare om, mereu.”

¹⁸Dalila-ndată a trimis – La Filisteni – soli, și a zis: „Suiți-vă la casa mea, Căci știu ce taină ascundea Samson! Azi, mi-a mărturisit Și am aflat tot ce-am dorit.” Mai marii Filistenilor, Precum și slujitorii lor, Veniră-ndată-n graba mare, Având argint mult, fiecare.

¹⁹Ea, cu Samson, a tot vorbit, Până când el a adormit Șezând pe-ai ei genunchi, culcat. Un om, atuncea, a chemat, Să-i taie părul. Când l-a ras, Fără putere a rămas, Căci în șuvițele acele – Cari șapte-n număr fost-au ele – Era toată puterea lui, Dată din partea Domnului.

²⁰Dalila a strigat, apoi: „Vin Filistenii, peste noi! Scoală-te-ndată, nu mai sta, Căci iată-i, sunt asupra ta!” Samson, atuncea, s-a trezit Din somn și astfel a vorbit: „Voi face cum am mai făcut, Și-am să mă scutur!” N-a știut, Că Domnul S-a îndepărtat De el și singur l-a lăsat.

²¹Când Filisteni-au năvălit, L-au apucat și l-au trântit, Iar când a fost întins pe jos, S-au repezit toți și i-au scos, Îndată, ochii, fără teamă Și-apoi, cu lanțuri de aramă, Strâns, peste brațe, l-au legat. În urmă, l-au întemnițat, Și-n temnița-n care l-au dus, Să-nvârtă-o râșniță, l-au pus.

²²Timpul, încet, a tot trecut, Și părul iarăși i-a crescut.

²³Mai marii Flilistenilor S-au strâns ca, pentru domnul lor, Să țină-o mare sărbătoare Și să-i dea jertfe fiecare. Dagon era numele lui – Numele dumnezeului La care ei se închinau. Toți Filisteni-l lăudau Zicând: „Al nostru domn – Dagon – În mâna noastră, pe Samson – Vrăjmașul nostru – l-a lăsat.”

²⁴Poporu-ntreg a lăudat Puterea mare-a lui Dagon, Când l-a văzut, prins, pe Samson: „Iată-l pe cel ce pustia Țara și care ne-nmulțea Numărul morților! Acum, Nare putere, nicidecum, Căci domnul nostru ne-a scăpat De el, și-n mâini ni l-a lăsat. Domnul Dagon ne-a izbăvit, De cel care ne-a prigonit.”

²⁵În marea bucurie-a lor, Gloatele-au zis, mai marilor: „Chemați-l pe Samson apoi, Ca să ne desfătăm și noi!” Samson a fost atunci luat Din temniță. El a jucat În fața-ntregului popor, Spre desfătarea tuturor. Când a sfârșit, în lanțuri dus, Între doi stâlpi, el a fost pus.

²⁶Samson îi zise omului Care ținea de lanțul lui: „Mă lasă să mă sprijinesc, De stâlpi, ca să mă odihnesc.”

²⁷Casa în cari erau aflați, Fusese plină de bărbați Și de femei. Acel popor, Cu capii Filistenilor, În acea casă s-a aflat. Mulțimile cari s-au urcat, Pe-acoperiș, și au privit Felul în care-a dănțuit Samson, cam la trei mii erau Și bucuroși, toți se vădeau.

²⁸Samson, atuncea, a strigat La Domnul și-astfel s-a rugat: „O Doamne, Dumnezeul meu! Adu-Ți aminte – Te rog eu – De mine, și mă întărește! Putere, Doamne-mi dăruiește Acum, să pot fi în măsură Ca numai cu o lovitură, Să mă răzbun pe-acest popor, Pentru lumina ochilor Pe care mi-au răpit-o ei! Răzbună Doamne, ochii mei!

²⁹Samson a-mbrățișat apoi, Stâlpii din mijloc, chiar cei doi Între cari fost-a așezat. Unul la dreapta s-a aflat, Iar altu-n stânga se găsea. Acoperișul tot ședea Pe cei doi stâlpi ce-l susțineau Și-n centrul casei se aflau.

³⁰„Vreau, împreună, ca să mor, Cu neamul Filistenilor!”– A zis Samson și s-a-ncordat, Până când stâlpi-a răsturnat. Acoperișul a căzut, Iar casa, țăndări, s-a făcut. Cei care-atuncea au pierit, Când și Samson s-a prăpădit, Mai mulți au fost – precum s-a zis – Decât toți cei ce i-a ucis Pe vremea-n care el trăia Și în putere se găsea.

³¹Frații și toată casa lui – Adică cea a tatălui – S-au pogorât și l-au luat Și-n urmă, ei l-au îngropat Într-un mormânt ce îl avea Chiar Manoah, și se găsea Pe drumul de la Țorea, care, Spre Eștaol, se pierde-n zare. Peste-al lui Israel popor, Samson a fost judecător Și douăzeci de ani a stat, În fruntea lui, neîncetat.