Judges 16
1 Samson, în urmă, a venit La Gaza, unde a găsit O curvă care-n drum ședea Și-ndată, a intrat la ea.
2 „Samson e-aici” – s-a auzit, Din om în om, apoi, șoptit. S-au adunat, cu mic, cu mare, Și-au stat la pândă-n așteptare, Întreaga noapte, căci gândeau Că doar atuncea când aveau Să vină-ai zilei zori, din casă, Va trebui Samson să iasă, Și-au să-l omoare, de îndat’.
3 Samson însă-a rămas culcat, Până la mizul nopții, când S-a îndreptat, tiptil mergând, Spre porțile de la cetate. A luat porțile în spate – Precum și cei doi stâlpi ai lor Și cu zăvorul porților – Și-a mers pe vârful muntelui Ce e-n fața Hebronului. Pe toate-apoi, pe creastă, sus – Pe vârful muntelui – le-a pus.
4 El, o femeie, a aflat – În valea care s-a chemat Sorec – cu care s-a iubit, Și cari, Dalila, s-a numit.
5 Mai marii Filistenilor Au mers, cu slujitorii lor, Pân’ la Dalila, și i-au spus: „Iată, argint mult, ți-am adus. O mie-o sută sicli are Ca să îți deie fiecare, Dacă, să afli, reușești – Și dacă ne dezvăluiești – În ce poate Samson a-și ține Puterea și de unde-i vine. Căci vrem apoi, să îl slăbim, Să îl legăm, să-l biruim. Află ce-ți cerem, fă cum știi Și răsplătită ai să fii!”
6 Dalila, lui Samson, i-a spus: „O întrebare, mi-am tot pus: Spune-mi, te rog, de unde vine Puterea ce o ai în tine? Cum poți a fi înlănțuit, Să fii, în urmă, biruit?”
7 Samson a zis: „De-aș fi legat, Cu frânghii ce nu s-au uscat – Cu șapte frânghii ce sunt noi – Să fii încredințată-apoi, Că aș slăbi, fiind și eu, Precum e orice om, mereu.”
8 Mai marii Filistenilor, Precum și slujitorii lor – Când au aflat – grabnic s-au dus Și șapte frânghii au adus, Care, Dalilei, au fost date. Toate-au fost noi și neuscate. Dalila, iute, le-a luat Și pe Samson, ea l-a legat.
9 Într-o odaie – negreșit – Oameni la pândă-a rânduit. Către Samson, a zis apoi: „Vin Filistenii, peste noi! Scoală-te-ndată, nu mai sta, Căci iată-i, sunt asupra ta!” Samson s-a ridicat, de jos, Și-a rupt frânghiile, furios – Ca și pe-o ață ce-i făcută Din câlți, prin flacără, trecută – Și astfel, ei nu-au știut unde, A lui putere se ascunde.
10 Dalila-n urmă i-a vorbit: „Vezi ce-ai făcut? M-ai păcălit! Mereu, îți bați doar joc de mine, Căci nu îmi spui, de unde vine A ta putere, nicidecum. Te rog să îmi areți acum, În ce fel poți fi-nlănțuit, Să nu mai fii nebiruit.”
11 Samson a zis: „De-aș fi legat Cu frânghii care, niciodat’, N-au fost, de oameni, folosite – Cu șapte frânghii împletite, Cu șapte frânghii ce sunt noi – Să fii încredințată-apoi, Că aș slăbi, fiind și eu, Ca orișicare om, mereu.”
12 Dalila a luat apoi, În grabă, șapte funii noi. Într-o odaie-a rânduit Oameni la pândă, și-a venit Iar, la Samson, și l-a legat, Așa precum a învățat. În urmă, a strigat apoi: „Vin Filistenii, peste noi! Scoală-te-ndată, nu mai sta, Căci iată-i, sunt asupra ta!” Samson s-a ridicat, de jos, Și-a rupt frânghiile, furios, Când și-a-ncordat ale lui brațe, Așa cum rupi doar niște ațe.
13 Din nou, Dalila i-a vorbit: „Ce mi-ai făcut? M-ai păcălit Încă o dată și văd bine, Că tu îți bați doar joc de mine! Acuma, te mai rog o dat’, Și spune-mi – cu adevărat – Cum poți a fi înlănțuit, Pentru-a putea fi biruit?” El zise: „Ca să reușești, Va trebui să-mi împletești Șuvițele – fără-ndoială – În țesătură, în urzeală. Vezi că șuvițele acele, Șapte, la număr, au fost ele.”
14 Un cui, de lemn, ea a luat Și,în pământ l-a împlântat. Apoi, de cui, a pironit Șuvițele ce le-a-mpletit Și-n urmă, a strigat apoi: „Vin Filistenii, peste noi! Scoală-te-ndată, nu mai sta, Căci iată-i, sunt asupra ta!” Samson s-a ridicat de jos, Îndată, și a smuls, furios, Cuiul de lemn – fără-ndoială – Precum și toată-a lui urzeală.
15 „Cum poți a spune, „Te iubesc”– A zis Dalila – „când simțesc Că inima nu ți-e cu mine? De trei ori, eu văzut-am bine, Precum că joc, tu ți-ai bătut, De mine, pentru că n-ai vrut Să-mi spui de unde-ți vine oare, Puterea ta, nespus de mare.”
16 Fiindcă ea îl necăjea Și zi de zi îl chinuia Cu rugăminți, fără-ncetare, El a simțit, atunci, o mare Neliniște – ca și un rău De moarte – în sufletul său.
17 Inima-ndată și-a deschis, În fața ei și-astfel, a zis: „Peste-al meu cap, nu a trecut Briciul, de când am fost născut, Căci Domnului sunt închinat, De când în pântec m-a purtat Măicuța mea. De-aș fi fost ras, Fără putere-aș fi rămas. Atunci, la fel aș fi și eu, Ca orișicare om, mereu.”
18 Dalila-ndată a trimis – La Filisteni – soli, și a zis: „Suiți-vă la casa mea, Căci știu ce taină ascundea Samson! Azi, mi-a mărturisit Și am aflat tot ce-am dorit.” Mai marii Filistenilor, Precum și slujitorii lor, Veniră-ndată-n graba mare, Având argint mult, fiecare.
19 Ea, cu Samson, a tot vorbit, Până când el a adormit Șezând pe-ai ei genunchi, culcat. Un om, atuncea, a chemat, Să-i taie părul. Când l-a ras, Fără putere a rămas, Căci în șuvițele acele – Cari șapte-n număr fost-au ele – Era toată puterea lui, Dată din partea Domnului.
20 Dalila a strigat, apoi: „Vin Filistenii, peste noi! Scoală-te-ndată, nu mai sta, Căci iată-i, sunt asupra ta!” Samson, atuncea, s-a trezit Din somn și astfel a vorbit: „Voi face cum am mai făcut, Și-am să mă scutur!” N-a știut, Că Domnul S-a îndepărtat De el și singur l-a lăsat.
21 Când Filisteni-au năvălit, L-au apucat și l-au trântit, Iar când a fost întins pe jos, S-au repezit toți și i-au scos, Îndată, ochii, fără teamă Și-apoi, cu lanțuri de aramă, Strâns, peste brațe, l-au legat. În urmă, l-au întemnițat, Și-n temnița-n care l-au dus, Să-nvârtă-o râșniță, l-au pus.
22 Timpul, încet, a tot trecut, Și părul iarăși i-a crescut.
23 Mai marii Flilistenilor S-au strâns ca, pentru domnul lor, Să țină-o mare sărbătoare Și să-i dea jertfe fiecare. Dagon era numele lui – Numele dumnezeului La care ei se închinau. Toți Filisteni-l lăudau Zicând: „Al nostru domn – Dagon – În mâna noastră, pe Samson – Vrăjmașul nostru – l-a lăsat.”
24 Poporu-ntreg a lăudat Puterea mare-a lui Dagon, Când l-a văzut, prins, pe Samson: „Iată-l pe cel ce pustia Țara și care ne-nmulțea Numărul morților! Acum, Nare putere, nicidecum, Căci domnul nostru ne-a scăpat De el, și-n mâini ni l-a lăsat. Domnul Dagon ne-a izbăvit, De cel care ne-a prigonit.”
25 În marea bucurie-a lor, Gloatele-au zis, mai marilor: „Chemați-l pe Samson apoi, Ca să ne desfătăm și noi!” Samson a fost atunci luat Din temniță. El a jucat În fața-ntregului popor, Spre desfătarea tuturor. Când a sfârșit, în lanțuri dus, Între doi stâlpi, el a fost pus.
26 Samson îi zise omului Care ținea de lanțul lui: „Mă lasă să mă sprijinesc, De stâlpi, ca să mă odihnesc.”
27 Casa în cari erau aflați, Fusese plină de bărbați Și de femei. Acel popor, Cu capii Filistenilor, În acea casă s-a aflat. Mulțimile cari s-au urcat, Pe-acoperiș, și au privit Felul în care-a dănțuit Samson, cam la trei mii erau Și bucuroși, toți se vădeau.
28 Samson, atuncea, a strigat La Domnul și-astfel s-a rugat: „O Doamne, Dumnezeul meu! Adu-Ți aminte – Te rog eu – De mine, și mă întărește! Putere, Doamne-mi dăruiește Acum, să pot fi în măsură Ca numai cu o lovitură, Să mă răzbun pe-acest popor, Pentru lumina ochilor Pe care mi-au răpit-o ei! Răzbună Doamne, ochii mei!
29 Samson a-mbrățișat apoi, Stâlpii din mijloc, chiar cei doi Între cari fost-a așezat. Unul la dreapta s-a aflat, Iar altu-n stânga se găsea. Acoperișul tot ședea Pe cei doi stâlpi ce-l susțineau Și-n centrul casei se aflau.
30 „Vreau, împreună, ca să mor, Cu neamul Filistenilor!”– A zis Samson și s-a-ncordat, Până când stâlpi-a răsturnat. Acoperișul a căzut, Iar casa, țăndări, s-a făcut. Cei care-atuncea au pierit, Când și Samson s-a prăpădit, Mai mulți au fost – precum s-a zis – Decât toți cei ce i-a ucis Pe vremea-n care el trăia Și în putere se găsea.
31 Frații și toată casa lui – Adică cea a tatălui – S-au pogorât și l-au luat Și-n urmă, ei l-au îngropat Într-un mormânt ce îl avea Chiar Manoah, și se găsea Pe drumul de la Țorea, care, Spre Eștaol, se pierde-n zare. Peste-al lui Israel popor, Samson a fost judecător Și douăzeci de ani a stat, În fruntea lui, neîncetat.