1Iov, după ce l-a ascultat,
2A zis: „Este adevărat Ceea ce-ai spus – o știu, prea bine. Cum poate omul care vine În față dar, la Dumnezeu, Să-și ia dreptatea? – întreb eu.
3De vrea a se certa cu El, Atunci sărmanul om acel, Din mia de-ntrebări cu care Va fi-ntrebat, răspuns nu are
4Pentru nimic. A Domnului E-nțelepciunea; tot a Lui Este atotputernicia. Cine – știindu-I deci, tăria – Să-I stea-mpotrivă, a-ndrăznit Și a scăpat nepedepsit?
5Atuncea când e mâniat, El mută munții. Zdruncinat,
6Pământu-n temelia lui E, de furia Domnului.
7Puteri, El, peste soare, are: Când poruncește, nu răsare Peste înaltul cerului. El ține, sub pecetea Lui,
8Stelele bolții. El întinde Cerul. Cu pasul Său, cuprinde
9Întinsul mării. A făcut Luceafărul ce l-am văzut Pe boltă seara, ursul mare Și ralița, sau stele care În miazănoapte sunt ascunse.
10El, lucruri mari și nepătrunse, Înfăptuiește, cu dreptate, Făcând minuni nenumărate.
11Pe lângă mine, a trecut, Dar ai mei ochi nu L-au văzut.
12De-apucă El, cine-L oprește? Sau cine oare, îndrăznește Să-I zică „Ce faci?” Dumnezeu
13Nu-Și trage mâna, ci mereu, Cei cari mândriei îi slujesc, Sub El se-apleacă. Să-ndrăznesc
14Să Îi răspund? Limba-mi dezleg, Dar ce cuvinte să aleg?
15Și de-am dreptate m-aș ascunde, Căci nu-ndrăznesc de a-I răspunde. Pot doar, judecătorului, Eu să mă rog. Deci Domnului
16Dacă mă rog și-s ascultat, Totuși, nu sunt încredințat Că Și-a plecat El – Dumnezeu – Urechea Sa, la glasul meu,
17Căci El, într-una, mă izbește Și rănile îmi înmulțește, Fără ca eu să am vreo vină, Făcând ca din a Lui pricină,
18Să nu răsuflu o clipită Și-amărăciune să înghită Sufletul meu, pe săturate.
19Unde să cat, a mea dreptate? Spuneți-mi, unde pot să merg? La ce putere să alerg, Când El este atotputernic? Sau la dreptate? Cine-i vrednic Ca să mă apere, pe mine?
20De am dreptate, știu prea bine Că gura mea mă osândește Căci El mă învinovățește Chiar dacă sunt nevinovat.
21Faptul acest e-adevărat: N-am vină! Mă priviți, în față! Aflați dar că nu țin la viață! Ba mai mult: o disprețuiesc!
22Ce-mi pasă mie?! Îndrăznesc Să spun căci cel nevinovat Zdrobit e, ca un vinovat.
23O, dacă biciul ar putea, De-ndată, moartea, să îți dea!… De felul cum e încercat Omul care-i nevinovat,
24El râde; iar pământul Său E dat pe mâna celui rău, E dat celui nelegiuit. Tot Domnul a acoperit Ochii judecătorilor!
25Mai iuți ca un alergător, Gonesc acum zilele mele, Dar în nici una dintre ele, Eu, fericire, n-am văzut.
26Corăbii iuți, ele-au trecut, Vulturi căzând din zborul lor Peste uimirea prăzilor.
27Când zic: „Uita-voi suferința Și întristarea! Am dorința
28Să fiu voios!”, mă îngrozesc De toate câte pătimesc, Căci Tu mă scoți tot vinovat.
29Dacă așa sunt judecat, Oare de ce mă mai trudesc? Zadarnic mă mai străduiesc!
30Dacă zăpadă am să iau, Ca să mă spăl și am să-mi dau – În loc de apă – cu leșie, Pe mâini, tot rău are să fie,
31Căci în mocirlă, tăvălit Voi fi de Tine, negreșit! Și hainele – chiar murdărite – De mine-atunci, vor fi scârbite!
32El nu e om, precum sunt eu, Ca să-I răspund, la rândul meu Și împreună să plecăm, Să mergem să ne judecăm.
33Nu este nimeni, între noi, Ca mâna, peste amândoi,
34S-o pună. Iată ce aș vrea: Să-Și tragă, de de-asupra mea, Bățul! Să nu fiu tulburat, De spaima Lui, neîncetat!
35Atuncea doar, am să-ndrăznesc Ca fără teamă să vorbesc, Și-am să încerc, Lui, piept a-I ține. Altfel, nu sunt stăpân, pe mine.”