1„De viață, eu sunt dezgustat. Iată că astăzi, glas am dat Plângerii mele și vorbesc Cu-amărăciunea ce-o simțesc.
2De-aceea-I spun lui Dumnezeu: „Nu-Ți osândi robul, mereu! Arată-mi ce n-am făcut bine, Încât acum Te cerți cu mine!
3Îți place să mă chinuiești? Sau poate că disprețuiești Făpturile mâinilor Tale, Pentru că ai găsit cu cale Ca bunătatea Ta cerească, Peste cei răi, să strălucească?
4De carne oare-s ochii Tăi? Vezi ca și omul, cu ai săi?
5Oare zilele Domnului Sunt ca zilele omului? Iar anii Tăi ca ai lui sânt,
6Încât îmi cauți, pe pământ, Păcatul ce l-am săvârșit, Să-l cercetezi? Dar n-am greșit,
7Și știi că sunt nevinovat Și că nu pot să fiu scăpat Din a Ta mână. Bine știu
8Că m-ai făcut un suflet viu; Că mâinile-Ți m-au modelat În întregime – chip mi-ai dat… Și-acuma, Tu mă nimicești!
9Dar oare, nu Îți amintești Căci precum lutul m-ai lucrat? Acum, de ce Te-ai mâniat Și vrei ca să mă faci țărână?
10Nu m-a muls, oare, a Ta mână, Ca laptele? M-ai închegat Ca brânza și m-ai îmbrăcat,
11Când strai din carne mi-ai făcut, În piele prins, și l-ai țesut Cu oase; vinele-au fost ața.
12Mi-ai dat bunăvoință. Viața, Prin grija Ta, mi-a fost păstrată.
13Ce-ai urmărit, acuma știu! Iată Ce gând, în inimă, aveai Și ce anume Tu doreai:
14Voiai ca să mă urmărești Și, grabnic, să mă pedepsești.
15Vai mie, de sunt vinovat! Chiar dacă sunt nevinovat, De îndrăzneală sunt lipsit Să-mi ridic capul, căci hrănit Sunt cu rușine, înglodat
16În făr’de legi. De-am ridicat Capul, cumva, mă urmărești Precum un leu și mă lovești Cu lucruri de mirat. Ai pus
17Noi martori, care i-ai adus În contra mea. Tu Îți sporești Mânia și mă năpădești Cu valuri de nenorocire. Nu pot scăpa de-a Ta privire!
18Tu, din a mamei pântece, M-ai scos afară. Pentru ce? De-aș fi murit când m-am născut! Al Tău ochi nu m-ar fi văzut;
19Eram precum cei ce nu sânt: Din pântece, drept în mormânt
20Aș fi trecut! Nu sunt puține Zilele mele? Greu îmi vine Ca să răsuflu! Rău îmi face! Să plece și să îmi dea pace! Aș vrea ca să mă odihnesc.
21Mai înainte să pornesc, Aș vrea să mai respir puțin Și-apoi să plec, să nu mai vin,
22Să plec spre țara umbrei morții. Voi trece peste pragul porții, În țara cea de beznă plină, Unde-ntunericu-i lumină!”