Job 11
1 Țofar, cuvântul, a luat Și-a zis: „Noi toți te-am ascultat!
2 Vorbele tale ne-au împuns Auzul. Pot, fără răspuns, Lăsa năvala-ți de cuvinte, Să crezi – limbut fără de minte! –
3 Că ai dreptate? Au să-i facă Pe oameni, oare, ca să tacă, Vorbele tale? Peste poate! Sau crezi, cumva, că îți vei bate De alții joc, și n-o fi cine Ca să te facă de rușine?
4 Ai spus: „Drept este felul meu De a vedea. Curat sunt eu,
5 În ochii Tăi”. Aaa! Să dorească, Doar, Dumnezeu să îți vorbească! La tot ce-ai spus, de ți-ar răspunde
6 Și de te-ar face a pătrunde În taina-nțelepciunii Sale, Vedea-vei că pe a tale, Multe greșeli înfăptuite, Nu sunt prea aspru răsplătite.
7 Te adâncești tu, în știința Lui Dumnezeu?! Ai cunoștința, Perfectă, a Celui Puternic, Sărmane om? Oare ești vrednic
8 Să faci ceva, când mare-I este Știința, încât stăpânește Peste înaltul cerului? Ce poți să-I faci, atuncea, Lui? Decât a morții locuință, E mai adâncă-a Lui știință! Cunoașterea pe cari o are
9 Mai lată-i decât orice mare, Și-n lung întrece chiar pământul. Dacă va apuca Prea Sfântul
10 Sau dacă va închide El, Ori judecă, cine-i acel Ce Îl oprește? Poți a crede
11 Că este cine? Domnu-i vede Pe toți cei care-s vinovați Și-n făr’delege-s cufundați.
12 Dar dimpotrivă, omu-ți spun Că are minte de nebun Și-asemenea este născut, Ca mânzul care l-a avut Măgarul cel sălbatic. Eu
13 Te sfătuiesc, spre Dumnezeu, Să-ți îndrepți inima. Aici, Tu, mâinile, să îți ridici
14 Spre El. Apoi, vei depărta Fărădelegi, din casa ta Și-astfel n-o să se pripășească, În cortu-ți, să mai locuiască – Vreodată – nedreptatea. Deci,
15 Ridică-ți fruntea și, în veci, Vei fi fără de frică, tare,
16 Iar suferințele cu care, Acuma, tu ești încercat, Atuncea le vei fi uitat Și toate îți vor fi părut Ca apele care-au trecut.
17 Cum e lumina, când e soare, În miez de zi, strălucitoare, Îți vor fi zilele și ție, Iar bezna ta are să fie Precum lumina zorilor.
18 Vei fi, din nou, încrezător. Nădejdea nu-ți va fi-nșelată. Ochi-ți, să vadă, au să poată Ce liniște-ai să dobândești. Putea-vei să te odihnești
19 Și nu vei mai fi tulburat, De nimenea. Ci căutat Vei fi, pentru bunăvoință.
20 Cei răi – după a mea știință – Se vor topii – nu au scăpare – Căci moartea este acea care Se va-ngrijii de soarta lor! Astfel, cu toții pieri-vor!”