Job 7
1 „Iată că soarta omului E-asemenea ostașului; Ca timpul unui muncitor Care cu ziua-i truditor,
2 E viața lui. Precum suspină, Gândind la umbra din grădină Un rob, sau cum așteaptă plata Un muncitor când munca-i gata,
3 Așa are a mea ființă, Parte de multă suferință,
4 Zile și nopți. Mă culc zicând: „Am să mă mai trezesc?” sau „Când, Noaptea se va sfârși?” Fiori Mă scutură și până-n zori, Cu frământări doar, sunt hrănit.
5 Trupul îmi e acoperit Cu viermi, cu coajă pământoasă, Iar pielea mea, fărâmicioasă, Se crapă și-apoi se desface.
6 N-am pic de liniște și pace: Suveică, sunt zilele mele, În zborul lor, ducând cu ele Nădejdea ce m-a părăsit. Din zi în zi, sunt mai lovit.
7 O Doamne, nu-Ți amintești oare, Că viața mea-i doar o suflare?! Iar fericirea, ochii mei – Aici – n-au s-o mai vadă ei.
8 Și voi, voi care-acum puteți Să stați aici – să mă vedeți – Curând nu mă veți mai vedea Căci pe sfârșite-i viața mea.
9 Cum norul este risipit, La fel e cel care-a murit, Cel care-n groapă a intrat: El nu va mai fi ridicat Din locuința morților!
10 Și astfel, bietul muritor, Nicicând, ‘napoi, n-are să vină Să-și vadă casă și grădină Sau locu-n care locuia.
11 De-aceea, eu nu voi tăcea, Ci voi vorbi, neîncetat! Neliniștea mi-a subjugat Sărmana inimă. Mereu, Cât voi simți-n sufletul meu Amărăciuni, am să vorbesc Și am ca să mă tânguiesc.
12 Sunt eu, precum este o mare? Sau un balaur sunt eu oare, De ai pus strajă-n jurul meu? Dacă, în gând, îmi vorbesc eu,
13 Zicând că „Fi-voi ușurat Dacă mă culc și alinat Voi fi, în pat, de-a mea durere”, Atuncea liniștea îmi piere,
14 Căci cu vedenii, mă-ngrozești, Cu visele mă-nnebunești.
15 Doresc, mai bine, gâtuirea, Căci mult mai dulce mi-e pieirea. Prefer mai bine-a morții coase, Decât să am aceste oase!
16 Iată, azi, le disprețuiesc! Eu, veșnic, n-am ca să trăiesc! Mă lasă, că doar o suflare
17 Mi-e viața. Ce e omul oare, Să-Ți pese-atât de mult de el,
18 Să-l cercetezi în chip și fel, În fiecare dimineață Și-n toate clipele din viață Să îl încerci?! Vreau să-mi vorbești!
19 Când vei sfârși să mă privești? Când oare, îmi vei da răgaz, Să-mi șterg sudoarea din obraz, Și-apoi, scuipatul, să-mi înghit?
20 De cumva am păcătuit, Ce pot să-Ți fac eu Doamne, oare? De ce, săgeata-Ți țintă are, A mea ființă, tot mereu, Încât povară-mi sunt, chiar eu?
21 De ce, păcatul, nu mi-l ierți, Cătând într-una să mă cerți, Pentru fărădelegea mea? Curând, nu mă vei mai vedea, Căci în țărână voi pătrunde, Ca să adorm. Mă voi ascunde, De Tine. N-ai să mă găsești, Când, să mă vezi, ai să voiești!”