1Iov ascultă îndurerat. Apoi, cuvântul a luat
2Și-a zis: „Oh! De-ar fi cu putință, Durerea, din a mea ființă – Nenorocirile trăite – Să poată a fi cântărite,
3Atunci se vor vădi mai grele, Decât nisipul mării, ele. Doresc acuma, să se știe, Că-mi merg până la nebunie Cuvintele! Eu am ajuns
4La capăt: iată, m-au străpuns Săgețile lui Dumnezeu. Otrava lor, în trupul meu, Pătrunde-acum; groaza Lui vine Și vâră spaime grele-n mine!
5Zbiară măgarul dacă are Iarbă? Sau când este mâncare, Mugește boul? Sau socoți
6Că hrana fără gust, tu poți Să o mănânci? Poți, fără sare? Spune-mi: albușul ce gust are?
7Tot ceea ce eu nu doresc Drept hrană, aceea primesc. Degeaba e grețoasă ea, Că tot aceea-i partea mea!
8O, de mi-ar asculta dorința, Să împlinească năzuința Ce se ascunde-n pieptul meu, Acuma, Bunul Dumnezeu!
9De-ar vrea ca să mă prăpădească Și mâna Lui să mă zdrobească!
10Cu bucurii și mângâiere Rămân eu, în a mea durere, Căci niciodată n-am călcat Poruncile ce mi le-a dat Al nostru Domn. Dar ce vorbesc?
11La ce să mă mai necăjesc, Când nu mai pot? Ce sper să fie, Când doar al meu sfârșit se știe?
12Ca pietrele sunt eu de tare? Al meu trup de aramă-i oare?
13Nu sunt un simplu muritor, Lipsit de orice ajutor? Iar mântuirea – de la mine – Fugită-i! Nu vedeți voi, bine?”
14„Bolnavul – deci acela care Bolește – drept la milă are De la prietenul iubit, Chiar dacă el a părăsit Frica de Cel Atotputernic.
15La fel ca și cu un nemernic, Cu mine-ai mei frați s-au purtat. Înșelători s-au arătat,
16Ca un pârâu. Un sloi de gheață Îl tulbură; pe a lui față, Zăpada se îngrămădește. Atuncea, apa și-o sporește,
17Însă când vara a venit, Soarele, apa, i-a-nghițit, Iar albia i s-a uscat.
18Cete de călători se-abat Din drum – se rătăcesc ușor – Se-afundă în pustiu și mor.
19Cei cari, din Tema, sunt plecați, Privesc apele-nviorați; Pe cei din Seba, i-au umplut Speranțele, când le-au văzut.
20Însă cu toți sunt înșelați. Rămân uimiți și tulburați, Căci tocmai când ajung la ele, Au dispărut apele-acele.
21Așa sunteți și voi, cu mine: Voi îmi vedeți necazul, bine, Și înșivă v-ați îngrozit!
22Dar oare, eu, când v-am vorbit, V-am zis: „Vă rog să-mi dăruiți Ceva” sau „Vreau să cheltuiți, Din bogăția ce-o aveți,
23Pe mine ca să mă puteți, Din mâna vrăjmașului meu, Elibera?” V-am cerut eu Ca de cei răi să mă scăpați? V-am spus să mă răscumpărați?
24Nimica, eu nu v-am cerut. Acum – când starea, mi-ați văzut – Vă rog ca să mă învățați: Vorbiți, căci fi-veți ascultați! Doresc să înțeleg apoi, Cu ce-am greșit? Spuneți-mi voi! Cu ce-am păcătuit eu, oare?
25O, cât sunt de-nduplecătoare Ale-adevărului cuvinte! Mustrările, de mai ‘nainte,
26Ce dovedesc? Voi mă mustrați Pentru ce-am zis și nu aflați Decât doar vânt în ce-a vorbit Un biet om, deznădăjduit?
27Pe-orfan, voi îl năpăstuiți! Prietenul, îl prigoniți!
28Uitați-vă vă rog, la mine! N-am să vă mint – asta știți bine.
29Nedrepți, vă rog, ca să nu fiți! Vă-ntoarceți și mărturisiți Cum că eu sunt nevinovat!
30Am spus ceva, necugetat? Rostit-am vreo nelegiuire? Nu știe gura mea-n vorbire, Răul, să îl deosebească, Ferindu-se să îl rostească?”