Job 5— BIV2014

¹„Strigă acum! Hai, spune-mi cine O să te-asculte și pe tine? Cărui sfânt, te vei adresa?

²Nebunul, în mânia sa, Piere ucis. Pe prost, la fel, Îl mistuie focul din el.

³Prins-a nebunul rădăcină, Dar iată că fără pricină – Pe negândite, dintr-odată – Casa îi este blestemată.

⁴Feciorii săi nu au noroc: Sunt spulberați din al lor loc Și, în picioare, sunt călcați, Fără să poată-a fi scăpați.

⁵Ceea ce el a secerat, De cei flămânzi, este mâncat, Căci și din spini, tot i-au răpit; Cei însetați i-au înghițit Toată averea lui cea mare.

⁶Nenorocirea nu răsare Doar din țărână. Câte sânt Durerile, nu în pământ

⁷Ele-ncolțesc. Spre suferință, Se naște-a omului ființă, Precum scânteia, bunăoară, Se naște și-apoi, iată, zboară!”

⁸„Eu aș fugii la Dumnezeu. I-aș spune Lui, necazul meu,

⁹Căci știm că face lucruri cari Sunt nepătrunse, minuni mari

¹⁰Și fără număr. Pe câmpie, El face, ploaia, ca să vie. El ne dă apă, pe pământ. Toate, prin voia Lui doar, sânt.

¹¹Înalță El, pe cei smeriți Și-i mântuie, pe necăjiți.

¹²Celor vicleni, le nimicește Planul cel rău și le zdrobește Putința de a-l fi-mplinit.

¹³De-asemenea, a năruit Capcanele ce le-au întins Înșelătorii. El i-a prins, Pe înțelepți, în planul lor, În miezul vicleniilor.

¹⁴Pe toți acești, El i-a învins: În miezul zilei, i-a împins În beznă, unde i-a lăsat Să bâjbâie, neîncetat, Conduși de-amăgitoare șoapte, De parcă-ar fi în miez de noapte.

¹⁵Astfel, Domnul l-a ocrotit Pe cel slab și l-a izbăvit De-amenințarea celor răi – Din mâna dușmanilor săi.

¹⁶Așa, nădejde-a sprijinit Pe cel care-i nenorocit, Iar făr’delegea – ce să facă? – Și-a închis gura, ca să tacă.”

¹⁷„E fericit omul certat De Dumnezeu. Neîncetat, Să prețuiești mustrarea Lui.

¹⁸El face rana omului Și-apoi o leagă; El rănește, Și tot El și tămăduiește.

¹⁹De șase ori ești izbăvit De la necaz și, negreșit, De șapte ori tu vei învinge Răul, și nu te va atinge.

²⁰De moarte, tu vei fi scăpat Și nu vei fi înfometat; De sabie te scapă-apoi Domnul, la vreme de război.

²¹De-al limbii bici, adăpostit Vei sta și fi-vei liniștit, Când pustiirea o să vie.

²²Vei râde de a ei urgie Și de al foametei măcel. De fiare, teamă n-ai, defel,

²³Pentru că legământ vei face Chiar și cu pietrele și pace Afla-vei, căci de tine, știre, Și fiarele au. Fericire,

²⁴În cortul tău, tu dobândești, Iar turmele ți le găsești

²⁵Întregi. Îți vezi sămânța ta, Pe urmă-ți, cum se va sălta, La fel ca iarba câmpului.

²⁶Iar când Stăpânul timpului Te va chema de pe pământ, Ca să te-așeze în mormânt, Vei fi ca snopul adunat La vremea lui. Am cercetat

²⁷Tot ceea ce ți-am povestit, Adevărate le-am găsit. Ascultă-mă, căci nu-i de rău, Ci totu-i spre folosul tău!”