Job 5
1 „Strigă acum! Hai, spune-mi cine O să te-asculte și pe tine? Cărui sfânt, te vei adresa?
2 Nebunul, în mânia sa, Piere ucis. Pe prost, la fel, Îl mistuie focul din el.
3 Prins-a nebunul rădăcină, Dar iată că fără pricină – Pe negândite, dintr-odată – Casa îi este blestemată.
4 Feciorii săi nu au noroc: Sunt spulberați din al lor loc Și, în picioare, sunt călcați, Fără să poată-a fi scăpați.
5 Ceea ce el a secerat, De cei flămânzi, este mâncat, Căci și din spini, tot i-au răpit; Cei însetați i-au înghițit Toată averea lui cea mare.
6 Nenorocirea nu răsare Doar din țărână. Câte sânt Durerile, nu în pământ
7 Ele-ncolțesc. Spre suferință, Se naște-a omului ființă, Precum scânteia, bunăoară, Se naște și-apoi, iată, zboară!”
8 „Eu aș fugii la Dumnezeu. I-aș spune Lui, necazul meu,
9 Căci știm că face lucruri cari Sunt nepătrunse, minuni mari
10 Și fără număr. Pe câmpie, El face, ploaia, ca să vie. El ne dă apă, pe pământ. Toate, prin voia Lui doar, sânt.
11 Înalță El, pe cei smeriți Și-i mântuie, pe necăjiți.
12 Celor vicleni, le nimicește Planul cel rău și le zdrobește Putința de a-l fi-mplinit.
13 De-asemenea, a năruit Capcanele ce le-au întins Înșelătorii. El i-a prins, Pe înțelepți, în planul lor, În miezul vicleniilor.
14 Pe toți acești, El i-a învins: În miezul zilei, i-a împins În beznă, unde i-a lăsat Să bâjbâie, neîncetat, Conduși de-amăgitoare șoapte, De parcă-ar fi în miez de noapte.
15 Astfel, Domnul l-a ocrotit Pe cel slab și l-a izbăvit De-amenințarea celor răi – Din mâna dușmanilor săi.
16 Așa, nădejde-a sprijinit Pe cel care-i nenorocit, Iar făr’delegea – ce să facă? – Și-a închis gura, ca să tacă.”
17 „E fericit omul certat De Dumnezeu. Neîncetat, Să prețuiești mustrarea Lui.
18 El face rana omului Și-apoi o leagă; El rănește, Și tot El și tămăduiește.
19 De șase ori ești izbăvit De la necaz și, negreșit, De șapte ori tu vei învinge Răul, și nu te va atinge.
20 De moarte, tu vei fi scăpat Și nu vei fi înfometat; De sabie te scapă-apoi Domnul, la vreme de război.
21 De-al limbii bici, adăpostit Vei sta și fi-vei liniștit, Când pustiirea o să vie.
22 Vei râde de a ei urgie Și de al foametei măcel. De fiare, teamă n-ai, defel,
23 Pentru că legământ vei face Chiar și cu pietrele și pace Afla-vei, căci de tine, știre, Și fiarele au. Fericire,
24 În cortul tău, tu dobândești, Iar turmele ți le găsești
25 Întregi. Îți vezi sămânța ta, Pe urmă-ți, cum se va sălta, La fel ca iarba câmpului.
26 Iar când Stăpânul timpului Te va chema de pe pământ, Ca să te-așeze în mormânt, Vei fi ca snopul adunat La vremea lui. Am cercetat
27 Tot ceea ce ți-am povestit, Adevărate le-am găsit. Ascultă-mă, căci nu-i de rău, Ci totu-i spre folosul tău!”