Job 4— BIV2014

¹Sfârșind Iov vorba, Elifaz ‘Nalță din palme-al său obraz,

²Și zise: „Dacă îndrăznim Noi, ție – astăzi – să-ți vorbim, Atunci ai să te superi, oare? Eu n-am să tac, măi frățioare. Căci cine ar putea să tacă? Vorbi-voi, chiar de n-o să-ți placă!

³De multe ori, i-ai învățat Pe alții și puteri ai dat Brațelor care-au obosit.

⁴Cuvântul tău a întărit Genunchiul slab și-a ridicat Pe cel care s-a clătinat.

⁵Și-acuma, ce văd eu? Ei bine, Ești slab, când e vorba de tine! Deci tu dacă ai fi atins, Te tulburi! Oare, nu-n adins, E frica ta de Dumnezeu? Nu îți e ea, sprijin, mereu?

⁶Nădejdile în ce-ți vor sta? Nu în neprihănirea ta?

⁷Spune-mi – din câte-ai auzit – Nevinovatul a pierit? Sau oamenii neprihăniți Au fost, vreodată, nimiciți?

⁸Căci după câte am văzut, În acest fel li s-a făcut Doar celor care au arat Fărădelegi și-au semănat Nelegiuiri, pe-al lor ogor, Căci ei seceră roada lor!

⁹Prinși de suflarea Domnului, Sub arșița mâniei Lui, Cei răi – cu toți – sunt nimiciți!

¹⁰Iată că dinții sunt zdrobiți Tuturor puilor de lei. Leii cei mari, leii acei Cari spaimă au împrăștiat, Mugetul și l-au încetat.

¹¹Leul bătrân, lipsit de pradă, Piere. Leoaica o să-și vadă Toți puii cum au flămânzit Și cum, apoi, s-au risipit.”

¹²„Un gând – cuvânt – s-a furișat Tiptil, iar eu i-am ascultat Glasul, pe-aripi de vânt șoptit.

¹³Eram, atuncea, adormit; Eram exact în clipa când, De-a nopții vise, al meu gând, Puternic, era frământat, Când omul este cufundat În somn adânc; eu am simțit

¹⁴Atunci, cum groaza m-a lovit, Cum spaima-n gheare m-a luat, Cum oasele mi-au tremurat.

¹⁵Pe lângă mine a trecut Un duh… Părul mi s-a făcut Precum sunt țepii pe arici – Mi s-a zbârlit. N-am putut nici Să mai respir când am văzut

¹⁶Chipul acel necunoscut, Când acel glas abia șoptit, Urechea mea l-a auzit:

¹⁷„Nu va fi omul vinovat Față de Cel ce l-a creat? Va fi curat și fără vină,

¹⁸Când Dumnezeu află pricină La îngeri – căci și ei greșesc? Dacă în cei care-L slujesc, Nu se încrede Dumnezeu – Găsindu-le greșeli, mereu –

¹⁹Cu-atât mai mult, la cei ce sânt În căși de lut, de pe pământ, Găsi-va rele; căci zidiți Sunt din țărână și zdrobiți Pot fi, ca viermele, ușor.

²⁰Și astfel, tot ce-i muritor, De dimineață, e lovit, Iar până-n seară-i nimicit Și va pieri. Când se sfârșește Din lume, nu-și mai amintește Nimeni, de el, căci e uitat.

²¹Al vieții fir îi e tăiat Și moare: cât s-a străduit, Înțelepciune, n-a găsit!”