Bible

1 Apoi, când gura și-a deschis 2 Sărmanul Iov, astfel, a zis: 3 „Blestem ziua când m-am născut Și când, lumina, am văzut! Blestem noaptea care-a vestit „Iată, un fiu s-a zămislit!” 4 Întunecată-n veci să fie, Iar Dumnezeu să nu mai știe De acea zi! Să n-o-ngrijească! Să nu facă să strălucească Lumina, peste ea, vreodată, 5 Și să rămână-ntunecată! Vreau, umbra morții s-o cuprindă, Nori peste ea să se întindă, Neguri de zi să o-nspăimânte Și vijelii, pe cer, să-i cânte! 6 Și noaptea cea nenorocită, Doresc să fie înghițită De întuneric și să piară Din an! Să fie scoasă-afară Din rândul celorlalte-ndată! Să nu mai fie numărată Veci, între luni! Stearpă să fie! 7 Să piară a ei veselie! 8 Această zi, ruptă de vreme, Cei care știu ca să blesteme Și crocodili să întărâte, S-o blesteme! Fie-i târâte, 9 În beznă, stele ce-au mijit Pe bolta-i când a amurgit, Și niciodat’ să nu mai vadă Ai zilei zori! În hău să cadă, 10 Căci să închidă, n-a voit, Pântecul ce m-a zămislit, Și de-ai mei ochi nu a ascuns Durerile ce m-au străpuns! 11 Oare de ce am mai trăit?! Oare de ce nu am murit ‘Nainte de-a mă fi născut?! Cum, sufletul, nu mi-am pierdut Când maica mea m-a zămislit? 12 Genunchi, de ce oare-am găsit Să mă primească, să m-așeze Și sâni ca să mă alăpteze?! 13 Aș fi culcat și, liniștit, De mult aș fi fost adormit 14 Cu împărații, cu cei mari De pe pământ, cu acei cari Morminte falnice-au zidit, 15 Cu domnii ce-au agonisit Aur și care-au încărcat, Case, cu-argintul adunat. 16 Sau poate n-aș mai fi în viață, Nu aș mai fi pe-a lumii față! O stârpitură îngropată – Copilul care, niciodată, Lumina zilei n-a văzut – Aș fi fost eu. Aș fi zăcut 17 Unde nu te mai necăjesc Cei răi; unde se odihnesc Cei de putere părăsiți, 18 Iar cei ce-au fost înlănțuiți, În pace sunt lăsați a sta, Fără a-i mai înspăimânta Glasul asupritorului. 19 Acolo, chipul omului Nu mai contează – sunt la fel Și mic și mare – iar acel Care-a fost rob, e izbăvit De-acela care l-a robit. 20 De ce oare – mă-ntreb mereu – Mai dă lumină Dumnezeu, Celor ce suferă, sau viață Celor ce nu-i pot face față – Cu sufletele necăjite Și cu speranțele-ofilite? 21 De ce dă viață El, celor Care, nimica, nu mai vor, Doar moartea – ca un ultim bine Mult așteptat – ce nu mai vine Deși-o doresc ca pe-o comoară, Sau celor care vor să moară 22 Nemaiputând de bucurie, Cuprinși de mare veselie De cumva și-ar găsi mormântul Și de i-ar înghiți pământul? 23 De ce zic, „dă lumină El, Peste sărmanul om acel Care ar vrea ca să alerge, Însă nu știe unde merge Căci Dumnezeu l-a îngrădit”? 24 Eu, cu suspine, sunt hrănit În toate zilele; doar jale, Găsesc mereu, pe a mea calea; 25 Oriunde-am mers, de m-am gândit La ceva rău, necontenit Lucrul acela s-a-ntâmplat Și nici odată n-am scăpat Fără a fi, de rău, lovit, Întocmai cum am bănuit! 26 N-am liniște, odihnă, pace – Mă ia necazul, orice-aș face! Oricât eu mă feresc de bine, Mă află și dă peste mine!”