Job 3— BIV2014

¹Apoi, când gura și-a deschis

²Sărmanul Iov, astfel, a zis:

³„Blestem ziua când m-am născut Și când, lumina, am văzut! Blestem noaptea care-a vestit „Iată, un fiu s-a zămislit!”

⁴Întunecată-n veci să fie, Iar Dumnezeu să nu mai știe De acea zi! Să n-o-ngrijească! Să nu facă să strălucească Lumina, peste ea, vreodată,

⁵Și să rămână-ntunecată! Vreau, umbra morții s-o cuprindă, Nori peste ea să se întindă, Neguri de zi să o-nspăimânte Și vijelii, pe cer, să-i cânte!

⁶Și noaptea cea nenorocită, Doresc să fie înghițită De întuneric și să piară Din an! Să fie scoasă-afară Din rândul celorlalte-ndată! Să nu mai fie numărată Veci, între luni! Stearpă să fie!

⁷Să piară a ei veselie!

⁸Această zi, ruptă de vreme, Cei care știu ca să blesteme Și crocodili să întărâte, S-o blesteme! Fie-i târâte,

⁹În beznă, stele ce-au mijit Pe bolta-i când a amurgit, Și niciodat’ să nu mai vadă Ai zilei zori! În hău să cadă,

¹⁰Căci să închidă, n-a voit, Pântecul ce m-a zămislit, Și de-ai mei ochi nu a ascuns Durerile ce m-au străpuns!

¹¹Oare de ce am mai trăit?! Oare de ce nu am murit ‘Nainte de-a mă fi născut?! Cum, sufletul, nu mi-am pierdut Când maica mea m-a zămislit?

¹²Genunchi, de ce oare-am găsit Să mă primească, să m-așeze Și sâni ca să mă alăpteze?!

¹³Aș fi culcat și, liniștit, De mult aș fi fost adormit

¹⁴Cu împărații, cu cei mari De pe pământ, cu acei cari Morminte falnice-au zidit,

¹⁵Cu domnii ce-au agonisit Aur și care-au încărcat, Case, cu-argintul adunat.

¹⁶Sau poate n-aș mai fi în viață, Nu aș mai fi pe-a lumii față! O stârpitură îngropată – Copilul care, niciodată, Lumina zilei n-a văzut – Aș fi fost eu. Aș fi zăcut

¹⁷Unde nu te mai necăjesc Cei răi; unde se odihnesc Cei de putere părăsiți,

¹⁸Iar cei ce-au fost înlănțuiți, În pace sunt lăsați a sta, Fără a-i mai înspăimânta Glasul asupritorului.

¹⁹Acolo, chipul omului Nu mai contează – sunt la fel Și mic și mare – iar acel Care-a fost rob, e izbăvit De-acela care l-a robit.

²⁰De ce oare – mă-ntreb mereu – Mai dă lumină Dumnezeu, Celor ce suferă, sau viață Celor ce nu-i pot face față – Cu sufletele necăjite Și cu speranțele-ofilite?

²¹De ce dă viață El, celor Care, nimica, nu mai vor, Doar moartea – ca un ultim bine Mult așteptat – ce nu mai vine Deși-o doresc ca pe-o comoară, Sau celor care vor să moară

²²Nemaiputând de bucurie, Cuprinși de mare veselie De cumva și-ar găsi mormântul Și de i-ar înghiți pământul?

²³De ce zic, „dă lumină El, Peste sărmanul om acel Care ar vrea ca să alerge, Însă nu știe unde merge Căci Dumnezeu l-a îngrădit”?

²⁴Eu, cu suspine, sunt hrănit În toate zilele; doar jale, Găsesc mereu, pe a mea calea;

²⁵Oriunde-am mers, de m-am gândit La ceva rău, necontenit Lucrul acela s-a-ntâmplat Și nici odată n-am scăpat Fără a fi, de rău, lovit, Întocmai cum am bănuit!

²⁶N-am liniște, odihnă, pace – Mă ia necazul, orice-aș face! Oricât eu mă feresc de bine, Mă află și dă peste mine!”