1„Știi tu când capra pui-și scoate? Hai spune, de le știi pe toate! Știi când cerboaica zămislește? Spune, de știi! Hai, îndrăznește!
2Sau numeri tu, lunile toate Cât ele sunt însărcinate? Știi tu când li s-a împlinit Vremea să nască? Negreșit,
3Ele se pleacă, nasc ușor Și scapă de durerea lor.
4De vlagă, puii plini le sânt Și slobozi cresc, pe-acest pământ, Până sosesc zilele-acele Când au să plece de la ele Și n-au să vină înapoi.
5Cine-a lăsat slobod, apoi, Măgarul cel sălbatic, oare?
6L-am slobozit din legătoare, Căci în pustiu i-am dat sălaș Și pe-un pământ sărac, locaș.
7De zarvele cetăților, El râde. Glas poruncitor, Nicicând el nu a auzit,
8Ci după tot ce-i înverzit, Umblă mereu. Munți-i străbate, Într-una, hrană să își cate.
9Boul sălbatic, cât trăiește, Oare pe tine te slujește? Atunci când se va înnopta, El o să stea la ieslea ta?
10Îl legi cu frânghia, tu crezi, Și-apoi pământul îl brăzdezi? Va merge pe-ale tale căi, Grăpând bulgării mari din văi?
11Pentru puterea lui cea mare Ți-ai pus încrederea-n el oare? Grija, ți-o lași în seama lui?
12Pentru căratul rodului Cules de pe aria ta, Pe el oare-l vei aștepta?
13A struțului aripă poate, Veselă, aerul a bate, Încât gândești, pentru o clipă, Că este-a berzelor aripă.
14Struțoaica, în pământ, așează Ouăle ei. Le-ncredințează Nisipului, să le-ncălzească.
15Uită că pot să le strivească Și să le calce în picioare A câmpului viețuitoare.
16Cu puii ei, aspru, se poartă: Nu-i pasă care-i a lor soartă, De parcă nu ai ei pui sânt. Că truda i s-a dus în vânt, Nu-i pasă – nu s-a tulburat –
17Căci minte, Domnul nu i-a dat. Înțelepciune n-a avut, Pentru că El nu i-a făcut Nici de priceperea Sa parte.
18Când se pornește, de departe Râde de cal și călăreț Și îi privește cu dispreț.
19Dai tu, putere, calului? Îmbraci – oare – tu, gâtul lui, Cu coama cea fâlfâitoare?
20Putere-i dai, să sară oare, Ca și lăcusta? Când nechează, Pe toți din jur îi spăimântează Și mândru de puterea lui,
21Scurmă fața pământului. Apoi, se-aruncă ne-nfricat, Asupra celui înarmat.
22De spaimă, el își bate joc, Căci nu se teme; de pe loc, Nu se clintește înapoi, Din fața spadei, la război.
23Tolba și arcul zăngănesc, Lancea și spada strălucesc De șaua lui stând agățate.
24Când sună trâmbițele toate, Pământ mănâncă, n-are stare, Fierbe de-aprindere și pare
25Că te îndeamnă: „Înainte!”, Căci de departe calul simte Mirosul bătăliilor.
26Pornește, oare, uliu-n zbor Pentru că tu ești priceput?
27Porunca ta l-o fi făcut Pe vultur de s-a înălțat Și tu ești cel ce l-a-nvățat, Pe înălțimi, cuib să-și dureze?
28Îi place ca să se așeze Pe stânci; acolo locuiește;
29Din vârf de munte, el privește Să-și vadă prada; să se-ascundă De el, nu poate, căci și-afundă Privirea până-n depărtare, Fără să-i lase vreo scăpare.
30Ai lui pui partea lor și-o au: Sângele prăzii ei îl beau, Și-acolo unde hoituri sânt, Și vulturi vin, pe-aripi de vânt.”