Job 32
1 Cei trei oameni au încetat Să-i mai vorbească. L-au lăsat Să facă după cum voia, Văzându-l că se socotea
2 Curat. Fiul lui Barachel Din Buz, veni atunci la el. Elihu, era al său nume Și-a lui obârșie, în lume – Adică spița sa de neam – Este-n familia lui Ram. Elihu, rău, s-a mâniat, Pentru că Iov, nevinovat Față de Domnul, s-a crezut.
3 S-a-nfuriat când a văzut Pe cei trei cari l-au osândit, Pe Iov, tăcând, căci n-au găsit Nici un răspuns pe-a lui măsură.
4 Elihu a tăcut din gură Până atunci. Nu îndrăznea – Căci cel mai tânăr se găsea – Să cuvânteze. În sfârșit,
5 Când cei bătrâni, de povestit Tot ce-au avut, au încheiat, Abia atunci, înfuriat Și de mânie grea aprins, Fiind parcă de-un arc împins –
6 Elihu, al lui Barachel, Din Buz, s-a repezit și el, Să le vorbească: „Tânăr sânt – N-am anii voști’ pe-acest pământ – De-aceea nici n-am îndrăznit – Teamă mi-a fost – și m-am ferit Să vă descopăr gândul meu.
7 Iată ce-mi repetam, mereu: „Las bătrânețea să vorbească, Căci vreau să mă povățuiască Numărul mare-al anilor, Cu toată-nțelepciunea lor!”
8 De fapt, doar duhul omului – Acea suflare-a Domnului – Te poate face priceput.
9 Nu vârsta, precum am crezut, Nu ea aduce-nțelepciune; Nici bătrânețea – pot a spune – Nu te ajută-n judecată.
10 Deci zic să m-ascultați, căci iată La ce anume-am cugetat:
11 Pân’ la sfârșit v-am ascultat Cu-atenție; am urmărit Dovezile ce-ați folosit Și cercetarea ce-ați făcut La toate câte le-ați văzut, Dar și ce-a spus Iov, mai ‘nainte.
12 V-am dat toată luarea-aminte: Dar nimeni nu l-a-ncredințat, Nici vorba nu i-a răsturnat.
13 Să nu-mi spuneți: „Noi am văzut Înțelepciune-n el. Știut Este că omul e-nfundat De Domnul doar!” L-am ascultat,
14 Dar Iov, mie, nu mi-a vorbit Direct, și-acum am îndrăznit Să-i răspund altfel decât voi!
15 Se tem! Nu mai răspund! Și-apoi Cuvintele li s-au tăiat!
16 Eu, răbdător, am așteptat Pân’ cuvântările-au sfârșit Și de la sine s-au oprit, Pentru că nu au mai știut Să dea răspuns. Când i-am văzut,
17 Mi-am zis dar: „Voi răspunde eu! Acuma este rândul meu!” Deci iată-mă! Vreau să vorbesc, Să spun tot ceea ce gândesc!
18 Căci de cuvinte, plin sunt eu, Iar duhul îmi dă ghes, mereu.
19 Lăuntrul mi-e ca un vas plin Până în gură, și-al său vin, Loc de-a ieși afară, n-are; E ca burdufurile care Stau să plesnească, fiind noi.
20 Dar bine că ați sfârșit voi! Acuma, eu am să vorbesc Și-astfel o să mă răcoresc! Îmi deschid buzele, că vreau, Răspunsuri tuturor, să dau.
21 N-am să privesc la-nfățișare! Nu am să fac nici o-ncercare De-a lingușii pe cineva!
22 Nu știu să fac așa ceva! De-aș face, știu că-ntr-o clipită Îmi va fi viața nimicită, De către Ziditorul meu; Iar eu mă tem de Dumnezeu!”