1„Un legământ am încheiat Cu ochii mei și am jurat Că nicicând n-am să mi-i opresc, Când o fecioară-am să zăresc.
2Eu am făcut precum am spus; Dar nu știu, Dumnezeu, de sus, De ce oare m-a pedepsit Și astă soartă mi-a gătit? De ce, în loc de fericire, Mi-a dat această moștenire?
3Dar oare, nu este pieirea Pentru cei răi? Nenorocirea Nu-i pentru cei fără de lege? Nu pot, un lucru, a-nțelege:
4N-a cunoscut, El, Dumnezeu, Cărările pasului meu? Și oare nu mi-a numărat Toți pașii care i-am călcat?
5De am umblat doar cu minciuna, De mi-a fugit picioru-ntr-una Numai după înșelăciune – Cum unora le place-a spune –
6Mă cântărească Dumnezeu – Căci asta vreau să Îl rog eu – În cumpăna acelor care Neprihăniți sunt! Atunci are Să vadă-a mea neprihănire.
7De am avut vreo rătăcire, De pasul mi s-a abătut Din calea dreaptă, de-au văzut Ceva ochii și le-a urmat Inima vrerea imediat, De n-am lucrat cu-nțelepciune, De s-a lipit vreo-nșelăciune De mâna mea, atuncea eu
8Să seamăn și-altul, tot mereu, Să-mi ia roadele semănate, Să-mi fie dezrădăcinate
9Odraslele! Dacă se-arată Că amăgit am fost, vreodată, Eu, de femei, s-au de-i vădit Precum că eu aș fi pândit La ușă, la vecinul meu,
10Atunci nevasta mea, mereu, Să-i macine altui bărbat, Cu altul să se urce-n pat, De-altul să fie necinstită! Iată dorința mea, rostită!
11Căci de făceam tot ce v-am spus, Atuncea eu aș fi fost pus În rând cu cel nelegiuit, Vrednic de a fi pedepsit Și șters dintre cei muritori, De către-ai mei judecători Pentru a mea nelegiuire.
12Un foc cari, pân’ la nimicire, Mistuie tot ce-am dobândit – Un foc care mi-a risipit Toată averea adunată! Acesta mi-ar fi fost răsplată, Dacă ce-am zis, înfăptuiam!
13Dacă cumva, nesocoteam Al slugii drept – căci am putut –
14Acuma ce-aș mai fi făcut, Sau ce puteam să mai spun eu, Când se ridică Dumnezeu În contra mea?! Ce pot să zic? Nu pot ca să mai spun nimic, Atunci când Domnul pedepsește! Dar oare, cine îndrăznește?!
15Acel ce m-a știut pe mine Să mă-ntocmească-atât de bine În pântecele mamei, El – Oare – nu l-a făcut la fel Și pe cel cari mi-a fost argat? Aceeași mână ne-a lucrat Și-avem același Dumnezeu.
16Dacă n-am dat pomană eu Săracilor care-mi cereau, Din vina mea de se topeau – În lacrimi – ochii văduvei, Și dacă singur – fără cei
17Ce sunt orfani – mi-aș fi mâncat Pâinea, iar lor nu le-aș fi dat – Când ei pe mine m-au avut
18Drept tată, căci eu i-am crescut De tineri și le-am ajutat Pe văduve – de-am observat
19Că un sărman nenorocit De-mbrăcăminte e lipsit Și-nvelitoare nu i-am dat
20Și nu m-a binecuvântat Inima lui că l-a-ncălzit Haina ce eu i-am dăruit Din lâna mieilor făcută –
21A mieilor mei – de văzută A fost mâna mea, ridicată, Lovind pe cel orfan vreodată – Pentru că tare mă simțeam Fiindcă sprijinit eram De cei mai mari judecători –
22Atuncea, de la subțiori – Din umeri – brațele să-mi cadă Și să se sfarme! Să mă vadă Cu toții, că sânt vinovat!
23Vedeți dar, că nu s-a-ntâmplat Așa ceva, căci n-am făcut Astfel de fapte! M-am temut De Domnul, de mărirea Lui!
24De mă-ncredeam aurului Și îi spuneam: „Nădejdea mea, Tu ești!”, iar dacă se umplea Inima mea cu îngâmfare –
25Din pricina averii care Atât de mult mi s-a sporit –
26Dacă cumva, am îndrăznit Ca să privesc soarele-n față Și luna-naitând măreață,
27Dacă eu, lor, m-am închinat Și sărutări le-am aruncat Ducându-mi mâinile la gură,
28Atuncea merit, ca măsură – Pentru păcatul săvârșit – Ca să fiu aspru pedepsit, Căci astfel de m-aș fi purtat, De Domnul m-aș fi lepădat!
29Dacă mă bucuram când greu Era-ncercat dușmanul meu – Când se afla-n nenorocire Eu să tresalt de fericire;
30Nu mi-am lăsat ca să vorbească Limba, să nu păcătuiască Cerându-i moartea, cu blestem;
31Dacă din toți care suntem În al meu cort, nimeni n-a spus „Unde e cel care s-a dus Fără să se fi săturat, Din carnea lui?”, de s-a-ntâmplat
32Ca noaptea să-și petreacă-afară Străinul, dacă de cu seară Nu-mi deschideam ușa să-l las Pe călător să stea de mas,
33Păcatul de mi-l ascundeam Ca oamenii, de-mi închideam
34Nelegiuirea-n sân, de teamă Să nu fie luată-n seamă Ca să nu fiu disprețuit Și de familii ocolit – Sau la distanță-apoi ținut Fără să îmi mai fi trecut, Degrabă, pragul cineva…
35Oh! Dacă aș găsi, cumva, Un om care să mă asculte, Să-mi spun necazurile multe! Voi, plângerea, mi-ați auzit: Iată că am și iscălit Apoi, această apărare! Acum, Cel cari putere are, Să-mi dea răspuns! Cine-o să vie, Potrivnic, oare, să îmi fie, Să îmi arate plângerea Semnată împotriva mea?!
36Unde-i scrisoarea, să mi-o pună Pe umăr, ca pe o cunună, S-o port legată de-a mea frunte?! Unde-i?! Să vină să mă-nfrunte!
37Aici să vină, căci eu vreau Ca socoteală să îi dau! La fel ca pe un domn, doresc Să îl întâmpin, să-i vorbesc.
38De va striga al meu pământ, În contra mea, și dacă sânt Brazdele lui înlăcrimate,
39De roadele i-au fost mâncate De mine făr’ a fi plătit Și dacă cumva am mâhnit Sufletul vechilor stăpâni,
40Atunci în loc de grâu, vreau spini Să crească pe acea țarină, Și-n loc de orz, crească neghină! V-am spus tot ceea ce-am avut!” – A mai zis Iov, și a tăcut.