Bible

1 „Și-acuma!… Am ajuns de râs, La cei care mai tineri îs Decât sunt eu, pe-ai căror tați, Buni – ca să fie așezați – Nu-i socoteam nici ca să stea Cu câinii de la turma mea. 2 La ce dar, mi-ar fi folosit Puterea lor, când negreșit, Nu ajungeau la bătrânețe? 3 Slabi și săraci, cu-ale lor fețe De foame supte și sfrijite, Aleargă-n locuri părăsite Care de mult au fost uitate, Fiind acum pustii, uscate. 4 Smulg ierburi de lângă copaci, Fiind atâta de săraci Încât în loc de pâine au Doar rădăcină de bucsau; 5 Și nu-i destul că-s oropsiți, Dar sunt, din lume, izgoniți Și oamenii strigă cu toți, La ei, ca după niște hoți. 6 În văgăune locuiesc; În peșteri se adăpostesc. 7 Prin mărăcini stau rătăcite, 8 Biete ființe oropsite, Sărmane și-aruncate-afară De-ai lor, din propria lor țară. 9 Acum, acești oameni, pe mine – Cum singuri vedeți și voi bine – Mă pun în cântecele lor. Batjocură sunt, tuturor! 10 Iată dar, cine mă urăște, Cine-i cel cari mă ocărăște Și cel care mă scuipă-n față – Fără rușine – în piață. 11 Aceștia toți nu se sfiesc Să mă apese; mă-njosesc, Pentru că frâul și-au pierdut. 12 Pe toți aceștia i-am văzut Că-n dreapta mi s-au ridicat. Toți ticăloșii s-au sculat Și-acum îmi strâng picioarele Și își croiesc cărările În contră-mi. Numai rău îmi vor, 13 Pentru că toată truda lor, Un singur scop precis doar are: Cel de-a grăbi a mea pierzare! Și cine?!… Ei!… Acei căror, Nimeni nu le-a dat ajutor! 14 Ca prin spărtură ei răzbesc Spre mine, și se năpustesc În pocnetele provenite Din zidurile năruite. 15 Mă îngrozesc când îmi văd slava Cum spulberată mi-e, ca pleava În vânt, cum ca un nor – cu ea – Se duce fericirea mea. 16 Acum, mi-e sufletul secat. Ziua durerii m-a luat. 17 Noaptea, cu frigu-i, mă pătrunde Și-mi smulge oasele. N-am unde Să mă ascund, să nu mă vază; Durerea nu mai încetează. 18 Haina-mi – de-atâta suferință – Lipită-i de a mea ființă 19 Ca o cămașă. Dumnezeu Făcut-a ca să ajung eu, Cenușă; căci m-a lepădat Și în noroi m-a aruncat. 20 Strig către Tine: nu-mi răspunzi, De parcă vrei să Te ascunzi! Stau în picioare, să mă crezi Când Îți vorbesc, dar nu mă vezi! 21 Așteptam milă, de la Tine! Văd însă, că Te lupți cu mine, Cu toată forța mâinii Tale! 22 Mă salți în sus și-apoi pe ale Vântului aripi, îmi dai brânci, Să cad, să mă zdrobesc de stânci, Și cu-al furtunii vânt voiești, Ființa, să mi-o nimicești. 23 Știu ce-ai să faci: ai să mă iei Din lume, pentru că Tu vrei Să mor și-apoi să poposesc Unde cei vii se întâlnesc. 24 Dar cel care se prăpădește Nu-ntinde mâna? Nu cerșește, Oare, oricare muritor, Când la necaz e, ajutor? 25 Nu-l plângeam eu, pe necăjit? Milă, n-aveam de cel lipsit? 26 Mă așteptam la fericire, Dar iată că nenorocire Doar mi-a venit și-o să-mi mai vină. Trăgeam nădejde la lumină, Dar întuneric am primit. 27 Că foarte mult am suferit – Vedeți și voi – e lucru cert. Chiar măruntaiele mi-au fiert – Și-mi fierb încă, neîncetat – Căci iată, am fost apucat Și de-a durerii zi lovit. 28 Întregul corp mi s-a-negrit, Dar nu de razele de soare. Mă scol, în plină adunare, Speriat și strig după-ajutor! Când mă gândesc, mă înfior 29 Căci cu șacalii, frate, sânt, Iar struții, de pe-acest pământ, 30 Îmi sunt tovarăși. Pielea mea Se înnegrește și din ea, Mereu, bucăți mi se desprind. Oasele mele se aprind 31 Și se usucă. Ați văzut Că harfa mi s-a prefăcut Acum, în instrument de jale, Iar sunetele din cavale, Din ce în ce mai triste sânt, Plângându-mi viața dusă-n vânt.”