1Iov, vorba, și-a continuat Și tot în pilde-a cuvântat:
2„Oh, cum nu pot acum, să fiu Ca și în zilele când știu Că Dumnezeu mă ocrotea,
3Când candela Lui strălucea De-asupra creștetului meu Și mă călăuzea mereu Lumina Lui, în bezna-adâncă!
4Oare de ce nu mai sunt încă, În zilele puterii mele! Atunci, în zilele acele, Ca un prieten, Dumnezeu Veghea peste căminul meu.
5Ai mei pași însoțiți erau De El, iar fiii mei stăteau
6În jurul meu; mi s-au scăldat Pași-n smântână și-a vărsat Untdelemn stânca, lângă mine.
7Dacă simțeam că-mi vine bine, Spre poarta târgului plecam, Iar în piață când voiam Să am un scaun pregătit,
8Cei tineri se trăgeau, smerit, ‘Napoi, atunci când eu soseam. De-așa respect mă bucuram, Încât bătrânii se sculau, Toți, în picioare; își opreau
9Mai marii, cuvântările Și își astupau gurile.
10Chiar căpetenia tăcea – De-al gurii cer, i se lipea
11Limba; cine m-a auzit Vorbind, mi-a spus că-s fericit, Iar ochiul care m-a văzut, M-a lăudat. Multe-am făcut.
12Pe cel sărac îl ajutam, Iar pe orfan îl sprijineam.
13Noian de binecuvântări Mă ajungeau, pentru lucrări, Pe care eu le-am împlinit Celui ce-a fost nenorocit. Văduvei inima-i umpleam Cu bucurie – mă-nveleam
14Doar cu dreptatea, și-ntărit, De-mbrăcăminte i-am slujit. Neprihănirea, drept manta, Turban care pe cap îmi sta Mi-a fost mereu. Eu, orbului,
15Ochi îi eram, iar șchiopului Picior i-am fost. Le eram tată
16Sărmanilor și cercetată A omului străin pricină, Era mereu. Pentru-a sa vină,
17Celui nedrept falca-i rupeam Și-apoi din dinți, preda-i smulgeam.
18Atunci am zis: „În cuibul meu, Voiesc să stau și să mor eu. Multe vor fi zilele mele; Ca și nisipul fi-vor ele,
19Iar rădăcinile-mi vor da De apă și îmi va uda Roua, coroana înfrunzită,
20Iar slava mea va fi-nverzită Și arcul meu, întinerit.”
21De toți, atent, eram privit. În liniște mă ascultau Și sfaturile-mi așteptau.
22Când de vorbit terminam eu, Nimenea, la cuvântul meu, Nu mai avea de-adăugat Nimic, ci eram aprobat, Căci rouă binefăcătoare Fusese a mea cuvântare.
23Ca pe o ploaie m-așteptau Cu toții; gurile-și căscau, Ca după-a primăverii ploaie.
24Când îi vedeam că li se-nmoaie Inima-n piept, eu le zâmbeam Și astfel îi îmbărbătam. Nimeni s-alunge, nu putea, Seninul, de pe fața mea.
25Mie – la oamenii acei – Să merg, să povestesc cu ei, Mult mi-a plăcut. Mă așezam În frunte și parcă eram Un împărat, între soldați, Mângâietor, printre-ntristați.”