1„Argintul din pământ se scoate – Și aurul la fel – și poate, Apoi, să fie curățat.
2Fierul e din pământ luat, Iar piatra trebuie topită Spre-a fi arama slobozită.
3Omul, în beznă, luminează, Cu felinarul. Cercetează Până-n ținuturile-adânci Ce sunt la temelii de stânci, Pietrele care s-au ascuns În bezna cea de nepătruns A umbrei morții. Omul sapă
4Fântâni, ca să găsească apă. Multe izvoare-au fost săpate În locurile-ndepărtate Care nelocuite sânt. Iată că omul, în pământ, Sapă, în frânghii atârnat; Ca într-un scrânciob legănat, Piciorul nu-i e de folos, Căci nu-l mai poate pune jos. Departe-i de vreo așezare, Când face-o astfel de lucrare.
5Lutul din care a ieșit Pâinea, adânc e răscolit, De parcă focul l-a pătruns.
6În el, safirul e ascuns; Apoi de-asemenea, mai sânt Pulberi de aur în pământ.
7Cărarea lui, nu pot s-o vadă Vulturi, sau pasărea de pradă.
8Nici dobitoacele, pe ea, Ca să pălească, n-ar putea; Pe unde-aceasta s-a aflat, Nici măcar leul n-a călcat,
9Vreodată. Omul doar s-a dus: Pe stâncă, mâinile și-a pus, Și munți-apoi, a răsturnat,
10Din rădăcină. A săpat Făgașe multe și adânci În munte, și-a văzut în stânci, Tot ceea ce aveau de preț.
11Oprește-al apei curs măreț Și-n albia sa a pătruns Să scoată ce era ascuns Sub unda ce-nvelea genunea.
12Dar unde este-nțelepciunea? Și unde, oare, locuiește
13Priceperea? Nu prețuiește Omul, ale ei daruri cari N-au preț, atât cât sunt de mari. Ea, în pământ, nu se găsește;
14De-ntrebi, adâncul îți șoptește: „La mine nu-i!” Marea-ți răspunde: „Și nici la mine, nu se-ascunde!”
15Ea nu poate fi, niciodată, Pe-argint și aur cumpărată;
16Nici chiar pe aur din Ofir, Nici pe onix, nici pe safir.
17Ea nu poate fi, niciodată, Cu diamantu-asemănată, Cu aurul, cu vasul care Cel mai ales metal îl are În forma-n care e turnat.
18Mărgean, cristal, n-au însemnat Nimic pe lângă-nțelepciune. Pe lângă ea, nu se pot pune Mărgăritarele. Topazul
19Din Etiopia, extazul – Oricât are să ni-l mărească – Nu poate ca să prețuiască Asemeni ei. Nu-i aur care S-o cumpănească, pe cântare.
20Atuncea, mă întreb, în mine: „Priceperea de unde vine? Și-n-elepciunea?” Sunt ascunse,
21Să nu poată a fi ajunse De către ochii omului; Nici păsările cerului, Din zborul lor, nu o zăresc.
22Moartea și-adâncul glăsuiesc: „Am auzit de-nțelepciune – Atâta doar, putem a spune.”
23Drumul pe care hoinărește, Ținutu-n care locuiește Și unde este ea, mereu, Le știe numai Dumnezeu.
24El, vede totul, pe pământ – Toate câte, sub soare, sânt.
25Când greutate-a rânduit El, vântului, și-a stabilit
26Măsura apei, când a dat Legi ploii, când a însemnat, Pe cer, drumul fulgerului – Și-asemeni, al tunetului –
27Atuncea numai, s-a văzut Înțelepciunea; i-a făcut Domnul, o temelie tare Și-apoi a pus-o la-ncercare.
28Sfârșind, omului, i-a vorbit: „Iată ce am descoperit În urma cercetării, Eu: Doar frica pentru Dumnezeu E-adevărata-nțelepciune. Să faci, mereu, doar lucruri bune, Și relele le-ndepărtează: Ăst fapt, pricepere-nsemnează.”