1Țofar, cuvântul, și-a sfârșit. La rândul său, Iov a vorbit:
2„Acuma, eu vă rog să stați Și vorbele mi le-ascultați! Atâta doar am a vă cere: Dați-mi această mângâiere,
3Lăsați-mă ca să vorbesc, Căci doar atâta îmi doresc. În urmă, dacă vă gândiți, Puteți să mă batjocoriți.
4Plângerea mea, în contra cui, Se-ndreaptă? Contra omului Făcută-i ea, acuma, oare? De ce aș mai avea răbdare?
5Priviți-mă și vă mirați Și-apoi, gura vă astupați, Cu mâna! Dacă mă gândesc,
6Mă înspăimânt, mă pomenesc Că trupu-mi este apucat De un puternic tremurat Și întrebări, gându-mi, lovesc:
7De ce oare, cei răi trăiesc? De ce îi vezi îmbătrânind Și în putere tot sporind?
8Semințele lor se-ntăresc, Odraslele lor propășesc
9Și-n casă, pacea le domnește, Iar umbra fricii nu-i pândește. În toate, lor le merge bine. A Domnului nuia nu vine, Din cer, ca să îi pedepsească Și pentru fapte să-i lovească.
10Taurii lor sunt plini de vlagă: Pe oricare au să-l aleagă, La fel de bine se prăsesc. Juncanele lor zămislesc
11Și nu leapădă. Ei își lasă Liberi copiii să le iasă Și să se zbenguie apoi, În jurul lor, ca niște oi.
12Cu muzică se desfătează: Toba și harfa îi distrează, Cavalul mângâios le cântă Și cu-al lui sunet le încântă Auzul. De nimic n-au știre.
13Își trec zilele-n fericire, Dar într-o clipă, nu mai sânt, Căci se pogoară în mormânt.
14Și totuși, nu de mult erau În contra Domnului. Ziceau: „Pleacă de pe a noastră cale, Căci noi nu vrem, pe ale Tale Cărări, nicicând, ca să pășim!
15De ce trebuie să slujim Aceluia A Tot Puternic? Cine e El? E oare vrednic? Sau ce putem să câștigăm, Când rugăciuni Îi înălțăm?”
16Nu și-au întins ei stăpânirea, Ca să cuprindă fericirea? Departe însă, e de mine Al răilor sfat. Voi știți bine
17Cum că se poate întâmpla Să li se stingă candela, Să se pogoare sărăcia Și să-i cuprindă; iar mânia Lui Dumnezeu să îi lovească Și-n felu-acesta să simțească Durerea, pe acest pământ,
18Făcându-i pai, luat de vânt, Și pleavă, de vârtej, purtată.
19O să-mi răspundeți voi, îndată, Că pentru-ai Săi fii, Dumnezeu Ține pedeapsa. Însă, eu Gândesc căci cel nelegiuit Ar trebui ca pedepsit Să fie-ntâi, de către El, Pentru că doar în acest fel, Își va simți nimicnicia;
20Cel rău să soarbă din mânia Lui Dumnezeu și să își vadă Pieirea care îl vrea pradă.
21Căci ce îi pasă omului Cel rău, ce-o fi de casa lui, Când anii i s-au împlinit Și-apoi, pe veci, a adormit?
22Acum însă, vă întreb eu: Îl învățăm, pe Dumnezeu? Vă rog, luați bine aminte! Îl învățăm noi, oare, minte, Pe Cel cari, duhuri, stăpânește Și peste ceruri cârmuiește?
23Chiar în mijlocul propășirii, Al păcii și al fericirii, Unii se sting, pe ne-așteptate,
24Având coapsele încărcate De pătura grăsimilor, Iar măduva oaselor lor
25Plină-i de suc. Un altul moare Și doar amărăciune are În suflet – nu s-a bucurat, Din fericire n-a gustat;
26Și amândoi dorm, în pământ; Mâncați de-aceiași viermi, ei sânt.
27Cunosc prea bine ce gândiți, Ce judecăți strâmbe rostiți, Asupra mea. Ați întrebat:
28„Unde se află așezat Apăsătorul? Casa lui – Cortul nelegiuitului –
29Unde se află?” Nu-ntrebați Pe călători, ca să aflați Ceea ce ei istorisesc?
30Cei răi, într-una, izbutesc Ca de necaz cruțați să fie, Scăpați în ziua de mânie.
31Cine îi va mustra în față, Pentru purtarea lor, în viață? De cine fi-va răsplătit Cel rău, pentru ce-a făptuit?
32La groapă, acel om e dus Și un străjer îi este pus,
33Iar bulgării grei, de pământ Din vale, mai ușori îi sânt, Căci toți oamenii, după el, Vor merge, precum tot la fel, ‘Nainte-i, alții sunt plecați.
34Atuncea, pentru ce îmi dați Deșarte mângâieri? Știți voi, Ce va rămâne, mai apoi, Din tot ce-ați spus? Doar viclenie! Iată cu ce mi-ați vorbit, mie!”