1Țofar e cel care-a urmat Și-astfel, din nou, a cuvântat:
2„Iată, nu pot să mă ascund, Căci de-al meu gând, să îți răspund, Mă văd silit. Vreau să-ți vorbesc Și nu pot să mă stăpânesc, Că frământarea mea mă-mpinge, Fără putința de-a o-nvinge.
3Mustrări aud, azi, de la tine, Care mă umplu de rușine Și din adâncul minții mele, Duhul mă-mpinge ca, la ele, Să îți răspund. Nu știi tu oare,
4De când e omul, cel rău are
5De biruință scurtă parte, Și doar de bucurii deșarte, De-o clipă, cel nelegiuit?
6Chiar dacă ar fi reușit
7Până la cer să se ridice, Pieri-va, iar ceilalți vor zice, Înspăimântați: „Unde e oare?”
8Precum un vis, el o să zboare Și vor pieri ale lui șoapte Ca și vedenia de noapte.
9Ochiul celui cari l-a văzut, N-o să-l mai vadă. Locu-avut – Locul în care viețuia Cu-ai săi – nu îl va mai avea.
10Peste-ai săi fii – ca niște câini – Săracii vin. Ale lor mâini Vor da ‘napoi ce au răpit
11Cu sila. Va fi vlăguit, Iar oasele-i îmbătrânite Vor fi-n țărână-apoi, lungite.
12Răul ce-n gură l-a avut Dulce era; el l-a ținut Sub limbă și a căutat Să-l mestece, neîncetat,
13Și-n cerul gurii l-a ascuns.
14Acuma însă, a ajuns Ca tot ceea ce a mâncat, În trup să-i fie preschimbat Într-o otravă de aspidă.
15Ființa lui, foarte avidă De bogății, va da-napoi Tot ce-a-nghițit. Aflați dar voi Că Dumnezeu, pe-aceste toate, Din pântece, i le va scoate.
16Limba năpârci-o să-l ucidă, Căci bea otravă de aspidă.
17În felu-acesta, cel rău piere Făr’ a vedea râuri de miere – Și nici de lapte – iar apoi,
18Ce-a câștigat, va da-napoi; Din ceea ce a dobândit, N-are folos, căci nevoit Va fi ca tot ce a luat, Să dea-ndărăt, ne-ntârziat. Câștigul nu l-a fericit,
19Căci pe săraci i-a asuprit Și-apoi să piară i-a lăsat; Chiar casele, le-a dărâmat, Însă nici una, n-a făcut.
20Fiindcă nu a cunoscut Margini, în a lui lăcomie, Scăpare, nicicând, n-o să fie, Pentru ceea ce mai scump are.
21De lăcomia lui cea mare, Nimic nu scapă; însă nu-i Veșnică bunăstarea lui.
22Când se va crede mai bogat, Atunci va fi mai strâmtorat; Cei ticăloși au să se-adune Și-n contra lui, toți se vor pune.
23Umplut va fi pântecul lui, Doar cu mânia Domnului Ce o să cadă peste el; E săturat omul acel, Doar cu săgeți. De s-a-ntâmplat,
24De-al armei fier să fi scăpat, Arcul de-aramă-l va ajunge Și cu săgeata-l va străpunge.
25De va-ncerca, din trup s-o smulgă, Scântei și fiere o să-i curgă Din rană. Va fi apucat De spaima morții. S-au păstrat
26Nenorociri nenumărate, Iar bogățiile-adunate De el, iute sunt nimicite Căci de-un foc mare-s mistuite. Iar focul care le-a cuprins, De nimeni nu a fost aprins; El îl va arde pe cel rău, Cu tot ce-a fost în cortul său.
27Cerul are să-i dezvelească Păcatul. O să-l osândească
28Pământul. Tot ce-a dobândit, Precum și-ntregul său venit, Pieri-va-n ziua Domnului, Atuncea când mânia Lui Cădea-va peste cortul său.
29Aceasta-i soarta celui rău: Iată ce i-a fost hărăzit, Ce moștenire, a primit!”