1Iov, după ce a ascultat, La rândul său a cuvântat:
2„Cât oare, îmi mai întristați Cu vorbele ce le-aruncați,
3Sărmanul suflet? M-ați lovit De zece ori! M-ați osândit! Dar oare, nu vă e rușine Să vă purtați așa, cu mine?
4De am greșit cu-adevărat, Răspunzător pentru păcat, Eu singur sunt. Sau voi credeți
5Cum că, pe mine, mă puteți Lua pe sus? Ați demonstrat Faptul că sunt eu vinovat?
6Atunci, să știți că tot mereu, Mă urmărește Dumnezeu Și cu-al Său laț mă învelește.
7De silnicie țip – firește! – Dar nimenea nu îmi răspunde; Dreptate cer, însă, de unde? Pe lume, nu mai e dreptate!
8Ieșirile îmi sunt tăiate Și nu mai pot, nicicum, să trec. Aș vrea, oriunde, ca să plec – Să îmi urmez căile mele – Dar nu pot, pentru că pe ele, El, beznă grea, a-mprăștiat.
9De slava mea, m-a despuiat, Mi-a smuls cununa de pe cap,
10Speranța, ca pe un copac; Din toate părțile m-a prins Și m-a zdrobit. Când Și-a aprins
11Mânia, eu am fost luat Asemeni unui vinovat.
12Oștile Sale au pornit Și pân’ la mine și-au croit Un drum. Apoi, s-au așezat Și cortul mi-au înconjurat.
13El a făcut ca frații mei, De mine, să fugă și ei. Ai mei prieteni s-au răcit,
14Iar rudele m-au părăsit. Neamuri – de-aproape – m-au uitat: Sunt singur și înstrăinat.
15Casnicii mei, și-ai mei argați, Privesc la mine-nspăimântați, De parcă nu m-au mai văzut. Le sunt străin. Necunoscut, În ochii lor, ajuns-am eu.
16Dacă îl chem, pe robul meu, Dacă îl strig din locul unde Mă aflu, el nu îmi răspunde.
17Suflarea mea i-a devenit, Nevestei, de nesuferit. De-asemenea, duhoarea mea, Nesuferită e și ea De către-ai mamei mele fii.
18Disprețuit sunt de copii: Dacă mă scol, mă ocărăsc.
19Acuma iată, mă urăsc Acei în cari mă încredeam, Iar cei pe care îi iubeam – Cu toții – împotrivă-mi vin.
20Oasele mele-abea se țin De pielea și de carnea mea; Întreagă-mi e doar pielea cea Care, pe dinți, îmi e rămasă. Vouă, oare, chiar nu vă pasă De-această stare-a mea, umilă?!
21Vă rog prieteni, s-aveți milă De mine, căci mi-e foarte greu! Iată, mâna Lui Dumnezeu, Cât de puternic m-a lovit!
22Dacă la mine ați venit, De ce mă urmăriți și voi, Ca Dumnezeu? De ce, apoi, Pe rând veniți să mă mustrați? De carnea-mi, nu vă săturați?
23Oh! Mult vreau ca vorbele zise De mine-aici, să fie scrise Și într-o carte adunate;
24În stâncă, să fie săpate Cu fier și plumb, ca pe vecie Aste cuvinte să se știe!
25Dar Răscumpărătorul meu Viu este – vă asigur eu – Și-ncredințat în urmă sânt Că se ridică, pe pământ!
26Când piele nu voi mai avea Și nici carne de-asemenea, Am o credință: știu că eu Îl voi vedea pe Dumnezeu!
27Îl voi vedea, căci o să vie Vremea în care o să-mi fie El – Domnul – binevoitor. Eu însumi – nu alt muritor – Pe Domnul, am să-L văd, mereu! De al Său dor, sufletul meu Tânjește-n trup. Atuncea voi
28Veți întreba: „Pentru ce, noi, Pe acest om, l-am urmărit?” Căci adevărul dezvelit Va fi și-astfel, se va vedea Câtă dreptate cuprindea, Închisă-n ea, a mea pricină.
29Vă temeți – de aveți vreo vină – De sabie! Când pedepsește, Necruțătoare, ea lovește! Să nu uitați deci, niciodată, Faptul că e o judecată!”