1Bildad, din Șuah, a urmat La rând și-astfel a cuvântat:
2„Spune-mi dar, când vei înceta, Cu toată vorbăria ta?
3Oare de ce, ne socotești Drept dobitoci, și ne privești De parcă vite-am fi cu toți?
4Dar te gândește, dacă poți: Oare, pentru a ta mânie, Pământul trebuie să fie Pustiu, iar stâncile, cu toate, Din locurile lor, mutate?
5Stinsă-i lumina celui rău, Iar flacăra focului său Nu are să mai strălucească.
6Bezna are să-i stăpânească Cortul – lumina va muri, Iar candelei îi va pieri Sclipirea blândă-a focului, Ce pâlpâia de-asupra lui.
7Ai săi pași mari vor fi strâmtați Și foarte mult îngreunați; Degeaba se împotrivește, Pentru că tot se prăbușește.
8Calcă pe ochiuri de rețea Și peste laț, asemenea.
9În cursă – de călăi – e prins, Iar lațul peste el și-a-ntins
10Puterea. Pentru a îl prinde, Capcana ce i se întinde Ascunsă este, în pământ; Doar prinzători, în cale-i, sânt.
11Spaima, în suflet, i-a rămas Și-l urmărește, pas cu pas.
12Foamea, puterile-i, sleiește Și-alăturea de el pășește Nenorocirea, pe cărare.
13Toate-ale sale mădulare, Lăsate sunt în voia sorții, Iar cel dintâi născut al morții, Le va mânca; și o să vie
14O vreme, când are să fie Răpit din cortul său, în care Crezuse că adăpost are, Și la-mpăratul spaimelor Va fi târât. Locuitor,
15În cortul său, nu va avea Dintre ai săi, pe nimenea, Căci peste casa lui, turnată
16Va fi pucioasă. Jos, uscată Are să-i fie rădăcina, Iar sus, ramul ce-l dă tulpina, Va fi tăiat. Chiar pomenirea
17Îi va pieri, și amintirea Numelui său va să dispară Din ulițe, când o să moară.
18Este împins, de la lumină, În beznă. Pentru a sa vină, Din lume, este izgonit
19Și nimeni nu l-a moștenit. Iată că omului cel rău, Sămânță, în poporul său, Nu-i va rămâne. N-o să-i fie Măcar o rămășiță vie, Acolo unde-a locuit.
20Neamuri care vor fi venit În urmă-i, vor cădea-n uimire Când vor vedea a lui pierire – Iar cel cu care-a viețuit, De groază, fi-va cotropit.
21Iată ce soartă au, mereu, Cei ce nu știu de Dumnezeu.”