Job 18
1 Bildad, din Șuah, a urmat La rând și-astfel a cuvântat:
2 „Spune-mi dar, când vei înceta, Cu toată vorbăria ta?
3 Oare de ce, ne socotești Drept dobitoci, și ne privești De parcă vite-am fi cu toți?
4 Dar te gândește, dacă poți: Oare, pentru a ta mânie, Pământul trebuie să fie Pustiu, iar stâncile, cu toate, Din locurile lor, mutate?
5 Stinsă-i lumina celui rău, Iar flacăra focului său Nu are să mai strălucească.
6 Bezna are să-i stăpânească Cortul – lumina va muri, Iar candelei îi va pieri Sclipirea blândă-a focului, Ce pâlpâia de-asupra lui.
7 Ai săi pași mari vor fi strâmtați Și foarte mult îngreunați; Degeaba se împotrivește, Pentru că tot se prăbușește.
8 Calcă pe ochiuri de rețea Și peste laț, asemenea.
9 În cursă – de călăi – e prins, Iar lațul peste el și-a-ntins
10 Puterea. Pentru a îl prinde, Capcana ce i se întinde Ascunsă este, în pământ; Doar prinzători, în cale-i, sânt.
11 Spaima, în suflet, i-a rămas Și-l urmărește, pas cu pas.
12 Foamea, puterile-i, sleiește Și-alăturea de el pășește Nenorocirea, pe cărare.
13 Toate-ale sale mădulare, Lăsate sunt în voia sorții, Iar cel dintâi născut al morții, Le va mânca; și o să vie
14 O vreme, când are să fie Răpit din cortul său, în care Crezuse că adăpost are, Și la-mpăratul spaimelor Va fi târât. Locuitor,
15 În cortul său, nu va avea Dintre ai săi, pe nimenea, Căci peste casa lui, turnată
16 Va fi pucioasă. Jos, uscată Are să-i fie rădăcina, Iar sus, ramul ce-l dă tulpina, Va fi tăiat. Chiar pomenirea
17 Îi va pieri, și amintirea Numelui său va să dispară Din ulițe, când o să moară.
18 Este împins, de la lumină, În beznă. Pentru a sa vină, Din lume, este izgonit
19 Și nimeni nu l-a moștenit. Iată că omului cel rău, Sămânță, în poporul său, Nu-i va rămâne. N-o să-i fie Măcar o rămășiță vie, Acolo unde-a locuit.
20 Neamuri care vor fi venit În urmă-i, vor cădea-n uimire Când vor vedea a lui pierire – Iar cel cu care-a viețuit, De groază, fi-va cotropit.
21 Iată ce soartă au, mereu, Cei ce nu știu de Dumnezeu.”