1Din nou – privindu-l în obraz – Luă cuvântul Elifaz:
2„Aduce oare – te-ntreb eu – Omul, folos lui Dumnezeu? Nici vorbă! Căci cel înțelept, Doar pentru sine e deștept.
3Dacă ești tu neprihănit, Ce folos Domnu-a dobândit? Iar dacă vină, omul n-are, Crezi, vreun câștig, că Domnul are?
4Dacă evlavie-ai vădit, De Dumnezeu ești pedepsit? Și pentru ea, El a intrat La tine și S-a judecat?
5Nu-i mare a ta răutate? N-ai făr’delegi nenumărate?
6Zăloage, de la frați, luai, Fără pricină, și-i lăsai Fără de haine pe cei goi.
7Nu dădeai apă, mai apoi, Celui ce fost-a însetat; Pâine, flămândului, n-ai dat.
8Întreaga țară o aveai, Fiind mai tare. Te-așezai Oriunde-n ea ți-ar fi plăcut, Căci cel mai bine-ai fost văzut.
9Afară, văduve scoteai, Brațele-orfanilor frângeai.
10De-aceea, ești încercuit De multe curse, și-ai simțit Groaza cum bântuie-mprejur.
11Nu vezi tu negura din jur, Și apele ce te lovesc?
12Nu este-un Dumnezeu ceresc? Privește vârful stelelor: Cât de înalt e locul lor!
13Și-acum tu zici: „Domnul ce știe? Oare, în stare o să fie, Prin întunericul de nori, Să-i judece pe muritori?
14Ceva, să vadă, El nu poate, Înfășurat în nori. Străbate Cerul, cu greu!” Vrei să apuci,
15Pe calea veche să te duci, Cale pe care a pășit Cel care-a fost nelegiuit –
16Cel care nu este cruțat, De pe pământ fiind luat ‘Naintea vremii – și-a ținut Atât cât, apă, a avut Pârâul, de pământ sorbit?
17Cei răi, Domnului, I-au vorbit: „Pleacă de pe a noastră cale, Căci nu voim, pe ale Tale Cărări, să mergem! Dă-ne pace! El, Domnul, ce ne poate face?”
18Și totuși, cortul le e plin De bunătăți cari știm că vin Doar de la Bunul Dumnezeu. Departe, vreau ca să fiu eu, De sfatul celor răi! Voi știți
19Căci cei cari sunt neprihăniți, Le-au fost, nelegiuiților – Drept martori ai căderii lor, Precum, mereu, au să le fie. Se vor uita, cu bucurie, Nevinovații și, „Priviți!” – Vor zice – „Cum sunt nimiciți
20Dușmanii noștri! Iată-le, Arse de foc, averile!”
21Prieten fii, cu Dumnezeu, Și pace vei avea, mereu! Ai să fii iarăși fericit
22Atunci când Îi vei fi primit Învățătura și ți-ai pus La inimă, tot ce ți-a spus
23Domnul. Vei fi iar așezat, Acolo unde-ntâi ai stat. Pe locul tău, vei sta mereu, De te întorci la Dumnezeu Și dacă vei îndepărta Greșelile, din casa ta.
24Aurul, zvârle-l în țărână – Cel din Ofir, să-l iei în mână Și-apoi, departe îl aruncă, În prundul râului din luncă.
25Atuncea îți va fi, mereu, Argint și aur, Dumnezeu. El fi-va bogăția ta.
26Cu el doar, te vei desfăta. De vei avea ceva să-I zici, Spre El, fața o să-ți ridici
27Și ai să-L rogi, iar Dumnezeu O să te-asculte tot mereu, Și juruințele făcute De tine-atunci, vor fi ținute.
28Pe tot ce tu vei pune mâna, Va ieși bine, iar lumina Va străluci pe-a ta cărare;
29Tu, pentru a ta ridicare, Te vei ruga, căci Dumnezeu, Dă ajutorul Său, mereu, Celor ce-și țin ochii plecați.
30El, chiar și pe cei vinovați, Îi izbăvește – pe cei care Își datorează-a lor scăpare Doar curăției mâini tale, Precum și îndurării Sale!”