Job 22
1 Din nou – privindu-l în obraz – Luă cuvântul Elifaz:
2 „Aduce oare – te-ntreb eu – Omul, folos lui Dumnezeu? Nici vorbă! Căci cel înțelept, Doar pentru sine e deștept.
3 Dacă ești tu neprihănit, Ce folos Domnu-a dobândit? Iar dacă vină, omul n-are, Crezi, vreun câștig, că Domnul are?
4 Dacă evlavie-ai vădit, De Dumnezeu ești pedepsit? Și pentru ea, El a intrat La tine și S-a judecat?
5 Nu-i mare a ta răutate? N-ai făr’delegi nenumărate?
6 Zăloage, de la frați, luai, Fără pricină, și-i lăsai Fără de haine pe cei goi.
7 Nu dădeai apă, mai apoi, Celui ce fost-a însetat; Pâine, flămândului, n-ai dat.
8 Întreaga țară o aveai, Fiind mai tare. Te-așezai Oriunde-n ea ți-ar fi plăcut, Căci cel mai bine-ai fost văzut.
9 Afară, văduve scoteai, Brațele-orfanilor frângeai.
10 De-aceea, ești încercuit De multe curse, și-ai simțit Groaza cum bântuie-mprejur.
11 Nu vezi tu negura din jur, Și apele ce te lovesc?
12 Nu este-un Dumnezeu ceresc? Privește vârful stelelor: Cât de înalt e locul lor!
13 Și-acum tu zici: „Domnul ce știe? Oare, în stare o să fie, Prin întunericul de nori, Să-i judece pe muritori?
14 Ceva, să vadă, El nu poate, Înfășurat în nori. Străbate Cerul, cu greu!” Vrei să apuci,
15 Pe calea veche să te duci, Cale pe care a pășit Cel care-a fost nelegiuit –
16 Cel care nu este cruțat, De pe pământ fiind luat ‘Naintea vremii – și-a ținut Atât cât, apă, a avut Pârâul, de pământ sorbit?
17 Cei răi, Domnului, I-au vorbit: „Pleacă de pe a noastră cale, Căci nu voim, pe ale Tale Cărări, să mergem! Dă-ne pace! El, Domnul, ce ne poate face?”
18 Și totuși, cortul le e plin De bunătăți cari știm că vin Doar de la Bunul Dumnezeu. Departe, vreau ca să fiu eu, De sfatul celor răi! Voi știți
19 Căci cei cari sunt neprihăniți, Le-au fost, nelegiuiților – Drept martori ai căderii lor, Precum, mereu, au să le fie. Se vor uita, cu bucurie, Nevinovații și, „Priviți!” – Vor zice – „Cum sunt nimiciți
20 Dușmanii noștri! Iată-le, Arse de foc, averile!”
21 Prieten fii, cu Dumnezeu, Și pace vei avea, mereu! Ai să fii iarăși fericit
22 Atunci când Îi vei fi primit Învățătura și ți-ai pus La inimă, tot ce ți-a spus
23 Domnul. Vei fi iar așezat, Acolo unde-ntâi ai stat. Pe locul tău, vei sta mereu, De te întorci la Dumnezeu Și dacă vei îndepărta Greșelile, din casa ta.
24 Aurul, zvârle-l în țărână – Cel din Ofir, să-l iei în mână Și-apoi, departe îl aruncă, În prundul râului din luncă.
25 Atuncea îți va fi, mereu, Argint și aur, Dumnezeu. El fi-va bogăția ta.
26 Cu el doar, te vei desfăta. De vei avea ceva să-I zici, Spre El, fața o să-ți ridici
27 Și ai să-L rogi, iar Dumnezeu O să te-asculte tot mereu, Și juruințele făcute De tine-atunci, vor fi ținute.
28 Pe tot ce tu vei pune mâna, Va ieși bine, iar lumina Va străluci pe-a ta cărare;
29 Tu, pentru a ta ridicare, Te vei ruga, căci Dumnezeu, Dă ajutorul Său, mereu, Celor ce-și țin ochii plecați.
30 El, chiar și pe cei vinovați, Îi izbăvește – pe cei care Își datorează-a lor scăpare Doar curăției mâini tale, Precum și îndurării Sale!”